Autor :Alexandru Balaci
Context
În februarie e „Ziua Roşiei Montane”. Roşia Montană (numele latin: Alburnus Maior), cea mai veche localitate minieră din România, apare pentru prima dată menţionată în tăbliţa cerată nr. XVIII, datată 6 februarie 131. Tăbliţele cerate găsite în galeriile sale subterane în secolul XIX reprezintă unul dintre izvoarele principale ale Dreptului Roman internațional.
Drumul prin istorie
Situată pe versanții văii Roșiei, si-a căpătat numele datorită culorii roșiatice a apei, din cauza conținutului ridicat în oxizi de fier. Amplasată la o altitudine de aproximativ 800 m, unde se îmbină culmile domoale ale dealurilor premontane cu masivele muntoase înalte pe care se mai pot vedea urme ale exploatării îndelungate, străbătută de râul Roșia, bogat în minerale, în special fier care îi dă o culoare roșiatică, de unde și denumirea comunei. Culoarea roșiatică a apei se datorează mineritului excesiv ce durează de peste 2000 de ani.
De-a lungul timpului, specificul zonei a fost exploatarea auriferă, care a început încă din secolul al II-lea d.Hr, din perioada romanilor. Roşia Montană este una dintre cele mai vechi localităţi din Europa cu tradiţie în exploatarea metalelor preţioase. Romanii au înfiinţat aici prima aşezare permanentă pentru sclavii şi coloniştii care lucrau în minerit şi au făcut şi primele mari exploatări de aur şi argint din zonă. Ei au amenajat primele galerii pentru extracţie, unde foloseau cele mai eficiente tehnici miniere pentru perioada aceea. Galeriile erau săpate cu ciocanul, dalta şi târnăcopul şi erau de multe ori ramificate sau chiar supraetajate.Cind roca era foarte dură, pereţii stâncii se încălzeau cu foc, după care erau apoi stropiţi cu apă şi oţet pentru a se răci brusc. Datorită diferenţei termice create, se crăpau, şi apoi, cu târnăcopul, erau desfăcute bucăţile de rocă din care era separat aurul. Existența sa milenară e cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de Herodot, Pliniu, Titus. Era cunoscută sub numele de Alburnus Maior. Primul document în care s-a specificat acest nume este o tablă din ceară ce datează din 6 februarie 131.
Tăbliţa cerată XVIII, datată 6 februarie 131 d.Hr., a fost descoperită în anul 1854 în galeria Ohaba – Sf. Simion de pe versantul sudic al masivului Cârnic. Această tăbliţă este cel mai valoros document scrisoare, ce atesta vechimea mineritului şi a localităţii. Tăbliţa respectivă reprezintă un contract încheiat de „scriitorul” – jurist Valerius Firmus, cetăţean roman italic. Persoanele din contract erau străini şi nu ştiau să scrie. Din conţinutul ei se cunoşte pentru prima dată toponimul localităţii Roşia Montană, de Alburnus Maior. Numele are rădăcina dacică „alb” fiind integral articulată latineşte.
În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de table de ceară. Multe din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului din Roșia Montană. Din istoria mineritului se mai poate aminti că pe valea Roșiei erau șteampuri care funcționau asemănător morilor de apă, fiind folosite pentru măcinarea minereului, în perioada anului când pe valea Roșiei debitul apei era insuficient pentru șteampuri, se deschidea stăvilarul unui lac (tău) artificial. În prezent se mai păstrează doar porţiuni din galeriile romane. Exploatările din Evul Mediu şi de mai târziu s-au făcut prin prelungirea şi lărgirea galeriilor romane existente. O mare parte din ele au fost complet distruse în 1970, când în zona Cetate a fost amenajată o carieră chiar în locul unde se afla un întreg sistem de galerii, denumit „cetăţile romane”, fără a se face niciun fel de cercetări, inventariere şi conservare in situ, acolo unde era cazul.
Zona s-a dezvoltat, atingând apogeul la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Roşia Montană era un orăşel cochet, cu un centru cu străzi pietruite şi iluminate, cazino, cinematograf, teatru şi sală de bal cu oglinzi veneţiene şi grădină de vară în care cânta fanfara. Elita localităţii era formată din familiile vechi de mineri, care deţineau averi moştenite de-a lungul generaţiilor. Aceştia locuiau în centru, unde îşi construiseră case mari, adesea cu două niveluri, inspirate de cele ale saşilor din Transilvania.
„Febra aurului” a atras oameni din diferite părţi ale Europei. Astfel, în Roşia s-au format comunităţi de români, maghiari, germani, slovaci, evrei, pentru care s-au construit biserici şi s-au înfiinţat şcoli. Pe atunci, aproape întreaga populaţie era implicată în activităţile miniere, chiar şi femeile şi copiii mai mari. În zonă nu s-au dezvoltat meşteşugurile specifice satelor din Apuseni, deoarece locuitorii Roşiei preferau să îşi cumpere produsele necesare traiului de la negustorii ce veneau din zonele învecinate. Meşteşugarii din zonă, puţini la număr, fie deserveau activităţile miniere, fie aveau meserii specific urbane, croitori şi cizmari.
După 1948, când toate exploatările private au fost naţionalizate, extracţia metalelor preţioase a continuat în mina de stat, mineritul rămânând ocupaţia de bază a roşienilor. În timp, s-a construit un nou centru, cu blocuri de locuinţe, iar centrul vechi şi-a pierdut farmecul atmosferei boeme din perioada interbelică. Cu trecerea anilor, a fost uitat şi s-a deteriorat. Din 1970, s-a renunţat la exploatarea în galerii şi au fost amenajate primele cariere, în zona Cetate, iar mai târziu la Cârnic. În această perioadă, mineritul funcţiona după principiile economiei centralizate. Astfel, la Roşia se desfăşurau doar etapele miniere primare, iar cianurarea se făcea la Baia de Arieş iar procesarea finală la Baia Mare.
După 1989, mina de stat din Roşia Montană a lucrat în pierdere, cheltuielile fiind de aproximativ trei ori mai mari decât beneficiile. Tehnologia învechită, lipsa investiţiilor necesare şi a unui plan clar de dezvoltare au dus la închiderea minei în anul 2006. În apropierea Roșiei Montane se află două formațiuni geologice unice declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului și Piatra Despicată. Piatra Corbului este situată pe Dealul Cârnic la o altitudine de aproximativ 950 m iar Piatra Despicată se află între Dealul Cârnic și Dealul Cetății. La Roşia Montană s-au descoperit peste 100 de kilometri de galerii romane şi galerii medievale, unice in lume. Cele mai spectaculoase descoperiri au avut loc între 1786 şi 1855, în galeriile romane, unde au fost găsite 25 tăbliţe cerate (foto jos) despre dreptul roman (care dau informaţii despre condiţiile de muncă din zona minieră), pe care populaţia le ascunsese în momente de primejdie. Ele au supravieţuit timp de mai bine de 1.600 de ani.
Soţia lui B. P. Haşdeu, Iulia, era o frumoasă moaţă din Roşia Montană. Haşdeu a întâlnit-o în timpul călătoriilor pentru documentare istorică şi filologică şi îi va dedica drama romantică Răzvan şi Vidra. Roşia Montană a intrat în cartea recordurilor, în 2009. Cel mai mare număr de oameni a căutat aur folosind simultan şaitrocul, un instrument tradiţional utilizat sute de ani în Apuseni. Peste 100 de căutători de aur au folosit vestitele unelte, de Ziua Minerului, pentru a găsi preţiosul metal în aluviunile aduse de ape. Unii au găsit fragmente mari chiar şi de 2-3 mm.
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.rmgc.ro/proiectul-rosia-montana/patrimoniu/istoria-locatiei-rosia-montana.html
https://www.dacoromania-alba.ro/nr24/rosia_montana.htm
