Carl Franz Dunaienco
Satul deportaţilor din raionul Sânnicolau Mare a primit denumirea Dâlga Nouă. Era la câţiva kilometri de un sătuc mic, numit Dâlga Gară, cu doar 50-60 de case rămase de pe fosta moşie a boierului Ion Cămărăşescu. Prin munca asiduă a nou-veniţilor aduşi cu forţa din Banat, într-un an de zile Dâlga Nouă a avut sediu pentru şcoală, consiliu popular, miliţie, magazin, dispensar. 191 de familii de români, 149 de familii de refugiaţi basarabeni şi bucovineni, 47 de familii de aromâni, 134 de germani şi 45 de iugoslavi şi-au făcut case din lut (în total 566) în câmpia Bărăganului unde aveau să stea cu domiciliu obligatoriu timp de patru ani. În acest răstimp, au fost siliţi să lucreze la Intreprinderea Agricolă de Stat (inclusiv copiii), au fost păziţi de miliţieni să nu iasă la o distanţă mai mare de 15 kilometri, iar cei mici nu au putut merge în altă parte la şcoală. Abia după 1955 când s-a desfiinţat domiciliul obligatoriu, Carl Franz Dunaienco avea să poată învăţa zootehnie la Lehliu şi apoi să facă o şcoală de tractorişti (1957). Ieşit la pensie de la IAS „Mircea Vodă”, trăieşte şi astăzi la Călăraşi. Spre deosebire de alţii care în anii ’50 s-au întors acasă, pentru Carl Dunaienco viaţa din Banat era un capitol închis…
„Am strâns snopii şi am acoperit cât de cât coliba”
„După ce am ajuns noi acolo, veneau alţii, alţii, până seara şi a doua zi şi a treia zi tot veneau, tot veneau. S-a ocupat toată… vă închipuiţi, era vorba de 200 şi ceva de hectare de teren agricol pe care l-am ocupat noi, cu Dâlga noastră. Au început să se instaleze, nu ne cunoşteam, nici pe vecinul din faţă, nici cu cel de alături şi am început să ne cunoaştem: <Băi, de unde sunteţi voi?> <Noi suntem Jimbolia, voi, cutare, voi, cutare…> De la noi încolo au fost numai macedoneni – macedoneni, macedoneni, până la terminarea satului. Ăştia, macedonenii, oameni care au avut oi, care au trăit în păşune, ciobani, ştiau să-şi facă repede o colibă, au făcut o colibă, s-au adăpostit acolo. Tata, de unde?! Nu făcuse în viaţa lui! Au venit băieţii macedoneni, ne-au făcut şi nouă o colibă; am strâns snopii ăia, am luat şi am acoperit cât de cât coliba aia şi am stat acolo.
N-a trecut mult timp, o perioadă, şi-au început să ne aducă materiale de construcţie. Veneau cu tractoarele, cu maşini, cu remorci şi-au început să ne aducă uşi, geamuri, şipci, grinzi de brad, ăsta era material pentru casă… <Vedeţi că v-am adus şi vă apucaţi să faceţi case>. Dar casa nu se făcea cum doream noi, era plan, erau două tipuri de case, case tip A şi B. A însemna o casă cu două camere şi cam atât. B-ul era încă o cameră şi tot atât, o cameră ca bucătărie… Şi a trebuit să facem casa exact cum era în plan. A trecut timpul, au început să ne forţeze, treceau zilnic: <Casa, apucaţi-vă de casă…> Ce să facă tata cu mama, cu patru copii mici?
Aveaţi un spaţiu destul de mare împrejmuit?
Da, 240 m², ăsta a fost plan fix, a fost măsurat la centimetru, n-a luat unul măcar un metru mai mult. Totul [era] măsurat, tot… “
„Ne ajutam între noi”
„Deci, în timpul construcţiilor erau patrule care veneau şi…
Cum să nu! Erau barăcile unde era miliţia, unde era un magazin, securitatea, un dispensar făcut acolo, cât de cât. Noi eram deja aşteptaţi, ei s-au apucat din timp, au făcut măsurători. Pe urmă am aflat noi că au fost topometrişti şi au aliniat toate alea, erau făcute planurile din timp. Şi o comisie venea zilnic, <apucaţi-vă de casă!>. S-au apucat, au săpat o groapă mare, luau pământ, nişte cofrage, aşa, băteau cu maiurile, cu parul… nici eu nu ştiu [cum au făcut]. Şi ne-am făcut casă. Noi împreună cu alţii, astăzi făceau la noi, a doua zi făceau la alţii… ne ajutam între noi, ne ajutam şi am construit case, cam odată toate. Noi, dacă am fost şase persoane, aveam dreptul la tipul B. A venit toamna, cam în octombrie sau noiembrie ne-am mutat în casă.
Dar atunci, în prima noapte, unde aţi dormit?
Sub cerul liber… da, dub cerul liber. Cred că a doua zi sau a treia zi am făcut deja coliba… calul l-am legat lângă căruţă, câinele a sărit din tren, nu l-am mai adus, că am uitat şi de câine, a rămas în zona Banatului, pe-acolo. S-a trezit cineva [dintre cei rămaşi] acasă, ne-au spus: <Măi, câinele, vezi că….> El s-a dus înapoi, cine ştie cât o fi mers?!”
„560 de case”
„Dar cine se pricepea să facă asemenea construcţii? Aţi primit asistenţă de la cineva?
Nu ştiu, o comisie de constructori. Nu ştiu, habar n-am, nu pot să vă spun, dar ştiu că veneau şi verificau, nu trebuia să ne abatem [de la plan], casa era tip. [Era din] pământ, pământ-pământ. Pământ săpat, îl băteau în cofrag şi îl înmuiau cu apă, puneau paie, amestec, aşa… şi băteau cu maiurile, băteau tot pământul, până ajungeau la nivelul cofragului. Următoarea zi se decofra şi mergea cofragul la altcineva şi tot aşa, încet-încet, de la 50 centimetri la 2 metri şi aproape 3, până când era nivelul ca [încăperea] asta, 2,83 metri, cam aşa.
Avea fundaţie?
Nu, nu, direct pe pământ. Dar vă spun că au fost tari, sistemul ăla de a lucra… [făcea case] foarte tari! […] Am fost în jur de 560 de familii – familii! – 560 de case. […]
Cu ce era acoperită casa?
Cu paie… Ne-am făcut sobe, ne-am făcut un fel de plită… ne-am înjghebat.”
„Titoişti”, „reacţionari”, „răufăcători”
„În primele zile, când am ajuns acolo [ne-au făcut] injecţii, forţat! Obligatoriu, toţi la injecţii! Ne-au vaccinat pe toţi la rând, nu ştiu pentru ce, probabil se aşteptau la vreo boală, malarie sau mai ştiu eu ce, ne-a vaccinat. Şi, încă o dată vă spun că am fost aşteptaţi, aduseseră la barăcile alea care erau numite <magazine> pâine neagră, roşii, castraveţi – dar nu gratis, tot pe bani, tot pe bani. Şi dispensarul, un dispensar provizoriu, făcut aşa, tot într-o baracă. Dacă se îmbolnăvea cineva… aveau cadre medicale, profesori, învăţători, tot din rândul nostru, tot din deportaţi erau!
Aveaţi contacte cu oamenii din satele din jur?
Asta a fost problema, că erau indoctrinaţi băştinaşii să nu ia legătura cu noi, că suntem <titoişti>, <reacţionari>, suntem <răufăcători>. Aveau toate… instrumentele să ne urască! [Dar ei] se comportau normal.”
„Părinţii noştri au fost nevoiţi să ridice şcoala”
„Noi, în primul an, am învăţat [la şcoală] singuri, separat – cei din Dâlga Nouă, deportaţii. Şi după ce terminau băştinaşii, cei din Dâlga Gară, după ce terminau cinci clase, nu mai aveau unde să se ducă [la şcoală] şi învăţau cu noi. Deci, clasa a V-a, a VI-a şi a VII-a veneau şi o făceau la noi, că ei aveau doar patru clase, erau într-o clădire, la gară, şi acolo învăţau, toţi, grămadă – a I-a, a II-a, a IV-a, toate clasele – cu un singur învăţător sau profesor învăţau… Adică, ei învăţau mai prost ca noi… noi aveam cât de cât învăţător, aveam profesoară. Păi, ne-am făcut şcoala noi, tot noi am făcut-o, noi, copiii, am făcut chirpici, aveam obligaţia [asta]… Deci, noi eram şase persoane în familie, aveam obligaţia să facem atâţi chirpici. Normă, era obligatoriu! Şi băieţii mari care erau apţi de muncă ajutau la construcţii. Părinţii noştri au fost nevoiţi să ridice şcoala, primăria, miliţia, securitatea, o cooperativă, toate sunt făcute de părinţii noştri. […]
Şi cam cât a durat până s-a făcut Dâlga Nouă funcţională?
Într-un an de zile a fost gata, la cheie. Până iarna a fost gata!”
„Toţi copiii afară, la muncă!”
„În ’51, în primul an, ne-au lăsat mai moale, aşa. În ’52 gata, s-a terminat cu gluma! Toţi copiii afară, la muncă! La munca agricolă… toţi! Încolonaţi… Prima muncă agricolă pe care am lucrat-o… Pe timpurile alea aveam in şi îl jumuleam noi, îl scoteam din pământ, făceam snopişori, aşa, îl legam. Pe urmă, la bumbac sau la [plivit] diferite… intram în culturi şi rupeam buruienile, nu ştiu cum se numeşte. Toamna, când începea culesul bumbacului, cam prin octombrie, mergeam la cules, la bumbac, până se strica vremea. Pe urmă mergeam la şcoală. Deci, noi, şcoala am făcut-o… de la şase luni am lăsat-o la patru luni, din patru luni la trei luni, vă închipuiţi cum puteam să învăţăm! Pierdeam timpul la lucru. Toţi [lucrau], numai bătrânii care nu puteau să lucreze erau scutiţi, restul toţi! Copiii mici, 5 ani, 6 ani, 7 ani, gata! […] Te verificau, dacă nu făceai [bine] iar veneau… la început a fost greu-greu. […]
Mama a lucrat la vie, la Bogdana, nu primul an, al doilea an. Muncea la câmp, la vie şi tata s-a angajat îngrijitor de animale, în primul rând la vaci şi pe urmă la porci, porcar, să zic aşa. Avea un salariu de nu ştiu cât, acolo; nu exista, cum e acum, indemnizaţie pentru copii, alocaţie, nu. Atât! Mama câştiga acolo, tata lua de la ăştia… Norocul nostru era, când era câte o sărbătoare religioasă, că muncitorii care erau din Dâlga Veche nu mâncau la cantină, tata mânca la cantină. Şi se ducea la cantina şi umplea toată aia cu mâncare şi ne aducea nouă, câteva zile trăiam bine din mâncarea de la cantină. Trăiam bine… Toată pâinea o aducea acasă, mai făcea şi mama.”
„Sărbătorile erau chiar triste”
„Mai săpam ăia 2400 de metri [de grădină pe care îi aveam] la cazma…
Şi de unde aveaţi seminţe pentru plantat?
Am primit din Banat, la pachete, sămânţă de cartofi…
Aveaţi voie să primiţi pachete?
Sigur, ne dădeau voie, dar atât, nu altele.
Deci, era comunicare şi cu cei din teritoriul părăsit şi cu cei de aici…
Da, a început să ne cunoască lumea din jur, ne cunoşteau, veneau pe la noi de sărbători, veneau cu căruţele, ne aduceau câte ceva…
Cum erau sărbătorile la Dâlga?
Sărbătorile erau chiar triste. Ştiam că vine Paştele, ştiam că bate clopotul la [noi acasă, la biserică]… ştiam că e sărbătoare, dar aici n-aveam [biserică]. Era o singură casă, muriseră proprietarii bătrâni şi o făcusem noi biserică, aşa, cu un oarecare care a fost preot, cu o Biblie, o carte şi ne mai… Dar mama nu s-a dus, pentru că noi am fost catolici, unde se [putea] duce?! […]
S-a făcut un cimitir în Dâlga Veche, acolo, la marginea satului. Şi venea preotul de la Pelin – Pelinul, la trei-patru kilometri de Dâlga – ne duceam la un preot de-acolo şi lua răposatul, îl ducea şi [îl înmormânta acolo]… Câţi n-au rămas, de-ai noştri, acolo?… După Revoluţie, cine a vrut a venit şi şi-a scos osemintele, le-a luat frumos şi le-a dus în Banat; cine nu, acolo sunt.”
[Interviu de Silvia Iliescu şi Steliu Lambru, 2022]
