L.B: Adevărul narativ este cel care ține de subiectivitatea intervievatului, cum a văzut el lucrurile și sigur, se comportă într-un fel, care în psihologie se numește „tendință de fațadă”. Eu doresc într-una să mă pun într-o lumină favorabilă, să mă exonerez de anumite greșeli. Uneori doresc să fac niște mărturisiri de dragul familiei mele, de dragul imaginii personale, ș.a.m.d. Și eu trebuie, când recompun interviul, să fiu foarte atentă la acest adevăr narativ și să le stompez, în măsura în care îmi stă cu putință, fără a leza interlocutorul prin documente.
Prin anumite dubii pe care eu le inserez în text, care avertizează cititorul și asupra textului meu, interlocutorul n-are putere, tot așa cum nici eu n-am putere asupra textului lui.
A.B : În momentul în care avum un invitat care încearcă să evite un răspuns sau încearcă să schimbe subiectul, cum procedăm pentru a-l determina să dezvăluie informațiile despre care l-am întrebat?
L.B: Nu pot să procedez altfel decât să remarc această evitare și să încerc să fac această remarcă în termen neutri, pentru că nu am cu nu am cum să-l oblig pe omul respectiv, dar tot așa să avertizez cititorul, luând în considerare faptul că, eu în consider cititorii niște oameni deștepți, cu toate că m-a ferit Dumnezeu de curiozitatea de a-mi vedea comentariile la articole. Asta nu fac, nu mi se pare important. Eu am, de exemplu, numărul de telefonul public, adresa mea de email este publică.
Dacă vrea cineva să mi se adreseze, eu zic că o face dintr-o anumită trebuință, fie este vorba de un student și sunt numeroși cei care mă apelează. Care au nevoie de o informație, care au nevoie de o anumită îndrumare în bibliografia lor, care vor să verifice ceva. Eu întotdeauna răspund, dar plec de la premiza că este un sfat care nu-mi aparține. Nu fac altceva decât să-l citez pe Serge Moscovici, psihosociologul francez de origine română care a avut o o mare influență asupra mea și ale cărui teorii le-am urmat în teza de doctorat. Am avut ocazia să-l cunosc și am scris o carte împreună cu el. Serge Moscovici afirma că: „Nu merită luată în considerare, într-o lucrare de specialitate, opinia cuiva care nu făcut în domeniul respectiv cel puțin cât ai făcut tu”.
L.B: Atunci, vă dați seama ce greutate poate să aibă un individ, care recurge la un limbaj de multe ori de mare vulgaritate și chiar dacă nu este de vulgaritate, eu plec de la premisa că dacă un om are competențe în zona respectivă, se apucă să facă ceva serios pentru binele public sau pentru el însuși, nicidecum nu se apucă să-și piardă vremea cu niște comentarii aiuristice, îmbrăcat într-o armură a unui nume fals, sub anonimitate. Părerea unui anonim nici măcar în vremea lui Ceaușescu nu se lua în seamă, se spunea că nu se iau anonimele în considerare. Cu atât mai puțin sunt eu interesată azi de felul în care internauții își construiesc unele opinii. Pentru că, dacă are o opinie, o opinie structurată, o opinie documentată, și-o pune în pagină și o duce până la capăt. Respectivul mijloc îi oferă posibilitatea să facă niște comentarii pe care n-are decât să le facă sănătos, dacă lui îi face bine, din frustrarea lui să debordeaze câte ceva.
A.B : Fac apel la experiența dumneavoastră în domeniul jurnalismului. În momentul în care urmărim o idee de la invitatul pe care o avem, dar acesta ține cu tot dinadinsul să nu răspundă, cum procedăm ?
L.B : Agresivitatea și persuasivitatea sunt termeni care desemnează stări diferite, realități diferite. Nu, n-ai voie să fii agresiv. Și într-o ședință de terapie și de consiliere se întâmplă același lucru. Omul poate să evite. De fapt, tu n-ai niciun drept să-l chestionez pe el și să intri în niște profunzimi ale sufletului lui, unde el nu vrea să-ți ofere accesul.
Dar noi, în cadrul acestei „istorii orale” de care vorbim, plecăm, eu cu intervievații mei, de la altă convenție. Ei, în general, au un fel de angajament. Spun cât știu și cât pot. Cazul lui Virgil Măgureanu, care spune : „Cât pot.” Eu nu pot să spun mai departe, pentru că, știți bine, conform legislației de astăzi a României, un fost șef de servicii speciale nu are voie să păstreze sau să fotocopieze documente de la instituția unde a lucrat. De asemenea, el nu are voie să le utilizeze de câte ori face o afirmație, chiar dacă afirmația aceea este certă, el a citit-o în niște documente la care a avut acces în timpul funcției. Iar dacă afirmațiile acestea sunt cu referință la o anumită persoană și persoana aceea îl dă în judecată, el nu are cum să se justifice în fața instanței. Apoi, sunt niște jurăminte.
Până la urmă, oamenii aceștia au fost implicați în politică. Pe de altă parte, eu am avut de-a facefără să jignesc, dar e un termen plastic, și cu niște „cadavre politice” care nu mai aveau viitor, care trăiau, care făceau parte dintr-un timp.
L.B : După sfârșitul lui, putem spune că a fost un eșec. Însă, cu cât ne apropiem mai mult de zilele noastre, lucrurile devin mai complicate. Dar, personajele acelea care reprezintau regimul comunist cu care am vorbit eu, în secretomanie specifică epocii lor, să știți că nici ele nu prea aveau acces la documente.
Să știți că prima mirare pe care eu am avut-o, când am început să-i cunosc, a fost cât de puțin știu și spun acest lucru. Spre exemplu, cartea de interviuri cu Alexandru Bârlădeanu am înscris-o fără să avem un proiect în acest sens. Eu l-am cunoscut deoarece fusesem gazetar și aveam acreditare în Parlament. Am făcut un interviu cu o familie care a fost deportată în Bărăgan. O familie din Banat, în care bărbatul mi-a spus : „Nu vreau să mor până nu aflu de ce ne-au dus acolo, că nu știam”.
A.B : Ați fost să-l întrebați pe Alexandru Bârlădeanu despre subiectul deportărilor ?
L.B : Eu, având acreditare în Parlament, m-am dus la el, era președintele Senatului. Alexandru Bârlădeanu mi-a spus: „nu știu despre așa ceva”. Eram între 1990-1991 și mă întreabă
„Eu eram atunci ? Când s-a întâmplat asta ? În iunie 1951. Unde s-a întâmplat?” Îi spun și zice, „Eram atunci Ministru al Comerțului Exterior și nu făceam parte din Biroul Politic. Am fost aproape tot anul respectiv plecat în străinătate, că pe noi ne trimiteau la Moscova și stăteam cu lunile acolo, așteptând să intrăm la unii și la alții, cu ceea ce aveam de rezolvat.” La care mie mi-a ieșit porumbelul din gură, ca să spun așa, zic : „știu că ați fost plecat mult atunci și că erați Ministru al Comerțului Exterior”. Scrie și Rațiu despre asta.
Era vorba de Ion Rațiu, coleg atunci de Parlament cu Bârlădeanu. După care Alexandru Bârlădeanu zice : „Scrie Rațiu despre mine ? Unde scrie ?” iar eu îi spun. El mă roagă : „Ai putea, te rog frumos, data viitoare, să îmi aduci și mie cartea respectivă?” „Da!”, am spus eu.
L.B: La care el mi-a spus: „Știți, despre chestiunea aceasta despre care m-ai întrebat, s-ar putea să știe ceva, Gheorghe Apostol, că el era membru în Biroului Politic. Uite cum facem, o să vorbesc cu el și poate te primește ca să îți spună.” Într-adevăr, peste două ceasuri m-a căutat în sală, în zona gazetarilor. În zilele noastre, gazetarii nu prea mai merg la Parlament. Peste două ceasuri, secretara lui Alexandru Bârlădeanu, mi-a adus numărul de telefon al lui Apostol și invitația de a mă prezenta a doua-a zi după-amiază, la el.
Mai departe, plecând de la această cunoștință și ținând legătura cu Alexandru Bârlădeanu, tot pe această chestiune, i-am spus că am primit aprobare să văd dosarul lui Lucrețiu Pătrășcanu în arhive. Gheorghe Apostol nu mai avea nicio funcție atunci, era acasă. M-a rugat atunci : „ Te rog frumos, vino și spune-mi și mie ce scrie acolo. Nu vreau să mor fără ca să știu dacă am fost sau nu, criminal Dej (n.r. Gheorghiu Gheorghiu-Dej) în cazul Pătrășcanu.” Uite așa s-a născut acea carte. Eu dând ceva și primind ceva. Eu îi citeam, el îmi povestea. Eu scriam pe bilețele și, la un moment dat, s-a adunat un coș întreg de bilețele și am spus : „Știți, am putea face o carte!”.
L.B : Era destul de dubitativ. Până la urmă a ieșit o carte foarte bună pentru timpul acela.
A.B : Au existat și alte persoane conectate cu cazul Pătrășcanu pe care le-ați cunoscut după 1989?
L.B : Pe Corneliu Mănescu l-am cunoscut tot datorită dosarului Pătrășcanu, pentru că am găsit în cele 204 volume ale respectivului dosar, un volum Corneliu Mănescu, din care am aflat că a fost și el pe punctul de a fi arestat și de a fi făcut parte din ancheta lui Pătrășcanu, deoarece și el fusese recensământul din Transnistria, comandat de Antonescu. Întrucât aveam telefonul de la Alexandru Bârlădeanu și, povestindu-i lui despre Mănescu, și el s-a minunat că nu știa nimic. L-am sunat pe Corneliu Mănescu și i-am spus că vreau să-l întâlnesc pentru un interviu. N-a fost deloc încântat și a avut chiar acea atitudine de fost demnitari care translatează responsabilitatea pe umerii tăi. Au mai fost și din televiziune.
Adică cine ești tu, care vii din fundul lumii, din Arad? Cine a auzit de tine ? Cum să stau de vorbă cu tine într-un interviu, când ăștia mă caută, primii gazetari ai țării, tu ești o zero..Era subtextul.. și tu vii să povestim…Și ce aveam ? Aveam copii după documente din dosar și o fotografie a lui din tinerețe. Așa se și deschide interviul nostru.
Vreau să vă spun că a fost siderat, siderat ! Habar n-a avut, nimeni nu-i spusese vreodată și a avut ipoteza că a scăpat datorită primei lui soții, o basarabeancă, secretară în Ministerul de Interne, care se căsătorise cu șeful anchetelor. Acesta a fost ipoteza cu care el a plecat pe lumea cealaltă, că a scăpat din pânza aceea de păianjen care fusese dosarul Pătrășcanu. Deci, vedeți ce vă spun, acum? Sunt de fapt niște povești ale cărților, niște povești ale interviurilor. Ele sunt într-un anumit context. Nu te poți duce să tragi un om de haină, pe stradă și să spui : „hai să facem un interviu, pentru că așa vreau eu și pentru că mie mi-a trecut prin cap”. ”Că dacă eu fac aceste interviuri, eu voi ajunge o ființă foarte cunoscută, de pe urma reputației tale. Am doar de câștigat”. Dar nu a fost așa. Niciodată n-am avut de câștigat.
A.B : Dacă ar fi să facem o paralelă între volumulele de interviu cu Virgil Măgureanu și cel cu Corneliu Mănescu, care a fost cel mai dificil de realizat ?
L.B : Nu există termen de comparație. Nu obișnuiesc să fac astfel de comparații și privesc lucrurile cu detașarea profesionistului. V-ați putea întreba, spre exemplu, când m-aș simți mai confortabil : vorbind acuma cu dumneavoastră sau ieri cu colegul dumneavoastră, George Popescu ? Nu aș putea să vă răspund niciodată, pentru că eu încerc de fiecare dată fac același efort de adaptare la sarcină. Dumneavoastră îmi puneți o întrebare? Eu încerc să răspund la ea. Scrisul este dificil. Este ultima acea etapă în care pui note de subsol, pentru că eu am considerat că nu e cinstit, tocmai pentru că vreau să-i dau cititorului o imagine asupra evoluției personajului, a contextului istoric, a grupului din care el a făcut parte.
Este o sarcină mult mai complicată decât cea a psihologului, întrucât, după ce clientul a deversat, sarcina (n.r : psihologului) este să-l ajute să se reconstruiască la modul unui echilibru. Pentru mine, după ce clientul meu a deversat, sarcina este de altă natură. Eu trebuie să îmi construiesc partitura de maniera în care o face un pictor, să spunem, care face un portret în peisaj, iar peisajul îmi aparține.
Dacă portretul îi aparține interlocutorului, peisajul este al meu. Eu sunt cea care îl pictează. Și atunci trebuie să mergi cu note de subsol. N-am văzut nicăieri genul acesta de interviu. Aș putea să spun că ține tot de interviul creativ, de ceea ce înseamnă interviu creativ. Și este, dacă vreți, stilul meu, marca mea.
Interviu realizat de Alexandru Balaci
