Faptul că o viață minusculă, precum cea a furnicii, poate schimba destinul leilor din savana kenyană este una dintre acele descoperiri care demonstrează, încă o dată, că perseverența este mai puternică decât forța. Se crede că totul a început la începutul anilor 2000, când acțiunea umană și globalizarea au devastat deja o mare parte din ecosistemele lumii. Apoi, transportul mondial și turismul internațional în plină expansiune au declanșat o reacție ecologică în lanț, provocând sosirea unor insecte invazive în Kenya. Era vorba despre specia de furnici Pheidole megacephala, cunoscute sub numele de furnici cu cap mare, și nimeni nu bănuia la acea vreme că vor schimba regulile savanei. Departe de ritmul uman drenetic aceste furnici construiesc metropole subterane enorme în care trăiesc, ca majoritatea speciilor de furnici pe care le cunoaștem. După ce și-au asigurat teritoriul, vânează și ucid furnicile native de salcâm și le mănâncă cuiburile și ouăle. Aici începe drama, pentru că aceste furnici indigene, de salcâmi, își primesc numele tocmai pentru că trăiesc în copacii cu același nume, iar în schimbul hranei și adăpostului oferite de spinii bulboși, devin gărzile lor de corp: atunci când girafele sau elefanții flămânzi se apropie, ele le intră în nări și îi mușcă, împiedicându-i astfel să mănânce frunzele, ramurile și scoarța salcâmilor. Acesta este ceea ce este cunoscut sub numele de mutualism, o contrapartidă.
„Spre surprinderea noastră, am descoperit că aceste furnici mici au servit ca apărători incredibil de puternici și au stabilizat în principal scoarţa copacilor în aceste peisaje, făcând posibil ca salcâmii să persiste într-un loc cu atât de multe mamifere erbivore mari”, a spus Todd Palmer, al doilea coautor al studiului, ecologist și biologul, profesor de biologie la Universitatea din Florida.
Odată cu sosirea furnicilor cu cap mare invazive, copacii au devenit mai vulnerabili la atacurile elefanților și alți prădători erbivori, care i-au zdrobit și mâncat, provocând o transformare a habitatului: mult mai deschis, lipsit de tufișuri, copaci mici și păduri. Acesta este momentul în care intră în joc regele savanei: leul.
Zebrele au fost specia care cu siguranță a beneficiat, într-un fel, de apariţia furnicilor cu cap mare, zebrele fiind prada preferată a leilor. Convinși că aşa au stat lucrurile, profesorii Palmer și Goheen și colaboratorii lor au decis să-și testeze teoria: au studiat interacțiunea zebrelor și leilor în două zone: una dintre ele invadată de furnicile cu cap mare și alta fără prezența acestor furnici. Într-adevăr, în prima – zona invadată – zebrele puteau detecta leii care vânau de la mare distanță și puteau preveni atacurile, pentru că acum prădătorii lor aveau mai puține desișuri și locuri în care să se ascundă. Cercetătorii au mai înregistrat că numărul zebrelor ucise de lei a scăzut de la 67% la 42%. Și, surprinzător, leii își schimbaseră meniul: acum preferau bivolii. Desigur, erau nevoiţi să-și unească forțele pentru că „pentru a ucide o zebră e nevoie de unul sau doi lei, în timp ce pentru a ucide un bivol e nevoie de cinci până la zece lei”, a spus dl Goheen. Strategia de vânătoare s-a schimbat.
„Este foarte dificil pentru lei să omoare bivoli, pentru că au nevoie de multă energie în comparație cu vânarea zebrelor și, uneori, bivolii ucid leii atunci când se luptă”, explică dl Kamaru, un ecologist din Kenya.
Toate acestea ridică o întrebare pentru oamenii de știință: vor forma leii care trăiesc la Ol Pejeta Conservancy grupuri mai mari? Care vor fi efectele acestor transformări? Va trebui să așteptăm pentru a putea răspunde la aceste întrebări. (www.20minutos.es – 8 februarie)/rcostea
RADOR RADIO ROMÂNIA (9 februarie)
