Luni, 12 februarie, se împlinesc 140 de ani de la moartea lui Christian Tell, om politic şi general, ministru al Apărării Naționale (11 martie 1871 – 14 martie 1871) în Guvernul Lascăr Catargiu, primar general al municipiului București (12 noiembrie 1870 – 1 ianuarie 1871), membru al Locotenenței Domnești (19 iulie 1848 – 13 septembrie 1848), ministru în Guvernul Provizoriu al Țării Românești (9 iunie 1848 – 19 iulie 1848).
Christian Tell s-a născut la 12 ianuarie 1808, la Brașov, provenind dintr-o familie originară din Şomăneşti – Teleşti, judeţul Gorj.
A parcurs studiile la Colegiul Sfântul Sava din București, unde i-a avut ca profesori pe Gheorghe Lazăr și Ion Heliade Rădulescu – care l-a influențat în cariera sa, mai ales prin abordarea moderată a acestuia, referitoare la afirmarea națională a românilor.
Christian Tell s-a înrolat în forțele militare ale Imperiului Otoman, luptând în Războiul ruso-turc din 1828-1829.
În anul 1830, intră în nou-formata armată a Țării Românești, avansând constant în gradele militare, a primit gradul de căpitan, în 1936 şi pe cel de „polcovoicomandir”, în 1937.
În anul 1834 s-a căsătorit cu Târșița Ștefănescu, fiica unui mic boier oltean. Christian și Târșița Tell au avut, potrivit datelor însemnate de Tell pe certificatul de căsătorie, treisprezece copii, șapte fete și șase băieți.
În 1843, împreună cu Ion Ghica și Nicolae Bălcescu, a pus bazele societății secrete bucureștene Frăția – care a fost motorul Revoluției de la 1848.
În 1848, la izbucnirea Revoluției, Christian Tell a mobilizat trupele pe care le comanda în sprijinul revoluționarilor din Țara Românească, ajungând să fie cunoscut sub numele de „sabia revoluției”.
Tell a fost prezent la adunarea de la 9 iunie 1848, care a emis Proclamația de la Islaz, fiind numit printre cei cinci membri ai guvernului provizoriu înființat în acel moment.
A făcut de asemenea parte și din noul guvern provizoriu stabilit la București, iar după 19 iulie 1848 a fost membru al locotenenței domnești (împreună cu Ion Heliade Rădulescu și Nicolae Golescu).
Va milita pentru înființarea și înzestrarea Gărzii Naționale, fiind înaintat la gradul de general.
După înfrângerea Revoluției de la 1848, Tell a luat calea exilului în Franța și apoi în insula Chios și Smirna, o bună bucată de timp fiind despărțit de familie și confruntat, ca de altfel majoritatea românilor aflați în pribegie, cu dificultăți financiare.
Împreună cu ceilalți doi membri ai locotenenței domnești, Ion Heliade Rădulescu și Nicolae Golescu, a încercat să reorganizeze emigrația românească (aripa moderată), intrând uneori în conflict cu aripa radicală (Brătienii, C. A. Rosetti, Ion Ghica).
Christian Tell s-a întors din exil în anul 1857 şi a susținut alegerea deputaților masoni pentru Divanul ad-hoc.
A fost participant activ (deputat, coordonator al Comisiei Centrale de la Focșani) în mișcarea unionistă, care a dus la dubla alegere ca domnitor în 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza și la înființarea a statului unitar român.
Tell l-a sprijinit pe domnitor în efortul său de a consolida autoritatea publică și de a iniția reforme.
Între decembrie 1862 și 1866, generalul a devenit ministru al Educației și Culturii, în guvernul Nicolae Kretzulescu, și încă o dată, între 1871 și 1874, în guvernul condus de Lascăr Catargiu.
Christian Tell a fost profund implicat în viața politică de după 1866, bucurându-se de o mare popularitate și de aprecierea sinceră a lui Carol I. În domeniul realizărilor concrete, contribuția sa politică a fost poate modestă, însă semnificativă la nivelul relațiilor umane și al promovării principiilor etice în viața politică.
A fost, de asemenea, primar general al municipiului București (12 noiembrie 1870 – 1 ianuarie 1871), apoi ministru al apărării naționale (11 martie 1871 – 14 martie 1871) în Guvernul Lascăr Catargiu.
În 1876, liberalii au format un cabinet nou, în timp ce membri ai guvernului conservator, inclusiv Tell, au fost trimiși în judecată pentru acțiunile lor din timpul în care au fost la putere. Politicianul a fost achitat și, de asemenea, exonerat de toate acuzațiile aduse din cauza trecutului său revoluționar. Domnitorul însuși a intervenit pentru el.
A murit la 12 februarie 1884, la București.
În amintirea lui, numele său a fost acordat străzii Luminii, pe care se afla locuința generalului. Între timp, locuința a fost dărâmată în vremea comunismului, iar pe locul ei s-a înălțat un bloc.
