Grigore Drăghia
În iunie 1951, un şofer care transportase activişti de la raion în comuna Ilovăţ (Mehedinţi) a anunţat câţiva cunoscuţi de încredere că se pregăteau arestări în sat. Cei vizaţi ar fi fost doar capii familiilor nesupuse regimului, aşa se zvonise, dar realitatea avea să fie alta. Învăţătorul Vasile Drăghia a plecat de acasă, încercând să se facă neobservat de autorităţi şi să-şi scape astfel şi familia. Nu a reuşit, au fost toţi deportaţi în Bărăgan, îngroşând rândurile celor aproape 12.800 de familii bănăţene de etnii diferite şi cu „vinovăţii” diferite („titoişti”, „fascişti”, „duşmani ai poporului”), strămutate cu forţa în ziua de 18 iunie. Învăţătorul Drăghia era pe listele de chiaburi, avea 24 de hectare la Ilovăţ, era lider de opinie la el în sat şi era şi împotriva colectivizării, aşa încât familia lui nu avea cum să scape. Povestea deportării ne-o spune fiul său, doctorul Grigore Drăghia, pe atunci în vârstă de 14 ani, care avea să asiste la moartea tatălui său, la scurt timp după aducerea lor în Câmpia Bărăganului.
„Mai agresiv a fost delegatul”
„În jurul orei 12 noaptea a venit un grup de patru militari şi cu un delegat de la primăria comunei Ilovăţ. S-au prezentat, erau securişti, era şi un ofiţer cu grad superior, respectiv locotenent major sau căpitan – nu mă pricepeam eu la chestia asta – oricum, era respectat de cei trei componenţi ai echipei militare şi recunoscut ca fiind şeful lor. Ei, ce-i drept, n-au fost extraordinar de agresivi. Mai agresiv a fost delegatul – aşa mi s-a părut mie, atunci, noaptea -, delegatul primăriei, al consiliului popular, cum era [atunci]. Şi, la foarte scurt timp, a apărut fostul preşedinte al consiliului popular şi care era chiar consăteanul nostru, se numea Constantin Iacob. Şi a apărut pe la 12.30-1. El a fost foarte ferm, exigent şi foarte dur, era aproape de nerecunoscut. Fără niciun fel de introducere, i-a spus [mamei] că suntem în situaţia de a fi arestaţi şi din acest moment să ne considerăm arestaţi şi suntem la dispoziţia acestei echipe de militari. Şi [cu asta] el şi-a terminat această misiune şi a plecat…
Au rămas cu noi cei trei militari obişnuiţi, plus ofiţerul, ne-au explicat, […] se comportau ca şi cum îşi îndeplineau o misiune primită de la nişte superiori ai lor. Ni s-a spus că vom fi sub restricţii domiciliare, vom pleca din localitate nu se ştie unde şi că trebuie să ne pregătim o rezervă de hrană de trei-patru-cinci zile. Să ne luăm anumite obiecte de îmbrăcăminte, tot ce credem noi că avem nevoie. Şi-l interesa foarte mult unde este tatăl nostru, unde este capul familiei. Mama, pentru început, i-a spus că a fost plecat la Turnu Severin şi că nu a apărut până la acea oră acasă. A fost o chestiune credibilă; au aşteptat, aşa, cu o oarecare rezervă, dar cu prudenţă, pentru că urmăreau fiecare mişcare a noastră, fiecare gest al nostru, simţeam cum privirea lor se intersecta cu privirile noastre. Nu avea voie să mai intre nimeni la noi şi noi să ieşim din curte, dar în cadrul gospodăriei aveam această limită de mişcare. […] Ne-au atenţionat că dacă avem arme este bine să le predăm, e bine să anunţăm, că dacă ei vor face controlul situaţia se înrăutăţeşte şi atuncea trecem la un alt regim de comportament.
Ni s-a dat voie să luăm o căruţă în care ne-am pus o parte din lucruri, am luat un cal dintre cei pe care îi mai aveam acolo şi pe care l-am pus, numai pe ăsta, la căruţă. Am rămas surprins de acest ofiţer care ne-a sugerat ideea că ar fi bine să nu luăm doi cai, să luăm numai unul şi să luăm în schimb o vacă care era fătată proaspăt, în ideea că avea lapte şi puteam să avem un aliment deja gata pregătit… Ne-a debusolat oarecum, pentru că nu puteam să ne explicăm unde ne va duce, de luăm şi aceste animale.”
„Am ajuns un convoi de circa 40 de căruţe”
„După preţ de opt ore, zece ore, când a venit dimineaţa, în sfârşit, au văzut că taică-meu nu vine şi atuncea el, parcă, ofiţerul ăsta, a spus: <Doamnă, dacă totuşi consideraţi că e pe undeva…>, intuia el ceva. […] Şi zice: <Uitaţi, eu vă dau posibilitatea să-l anunţaţi, în sensul că, dacă vedeţi pe cineva cunoscut, puteţi să-i transmiteţi ceva, îl chemaţi aici şi în prezenţa mea îi spuneţi: Du-te în locul cutare, spune-i să vină acasă… >. […] Şi în momentul ăsta tata a venit, ofiţerul s-a comportat foarte civilizat cu el, nu l-a bruscat, nu l-a torturat, nu l-a bătut. Doar i-a spus care e situaţia, a repetat aceleaşi lucruri pe care ni le-a spus şi nouă […]
După aceea, am plecat spre Turnu Severin… a doua zi, ar fi fost 19 – că din 18 iunie s-a produs… era noaptea. Seara, 19 iunie, am ajuns în gara Şimian, de lângă Turnu Severin, împreună cu alte încărcături, alte familii şi un convoi de care ce veneau din satele limitrofe… […] Din sat, de la noi, au plecat opt familii, dar nu-i ştiam [anume care sunt]. Doar la marginea satului, când am ajuns acolo şi am aşteptat vreo trei ore sau patru, ne-am văzut şi ne-am întâlnit cei care am plecat din comuna Ilovăţ.
După aceea, parcurgând drumul, distanţa de 27 kilometri până la Turnu Severin, s-au mai ataşat la convoiul nostru şi alţi convieţuitori ai satelor vecine, respectiv dintr-un sat veneau două-trei-patru [familii], din altul veneau şapte-opt şi aşa mai departe. Încât, la Turnu Severin am ajuns un convoi de circa 40 de căruţe din astea. Ne-au dus la gara Şimian unde erau garate nişte vagoane pe liniile de cale ferată, vagoane de transport cereale şi transport animale, aşa zisul <bou vagon>.”
„Toată lumea era convinsă că ne duce în Siberia”
„La vagoanele noastre [cu deportaţi] din comuna Ilovăţ, am avut un efectiv de şase militari, împreună cu acest ofiţer, care au escortat toată garnitura până la Bucureşti. Vagoanele erau închise, uşile se zăvorau pe exterior, dar nu erau sigilate. În anumite gări… noi am avut două opriri până la Bucureşti, în nişte staţii în care ni s-au desfăcut uşile, [dar] n-aveam voie să coborâm. Acolo, în staţiile respective, erau nişte echipe zise-aşa de Cruce Roşie care veneau şi-ţi aduceau în primul rând nişte apă în nişte găleţi şi îţi dădeau ceva alimente, câte două-trei felii de pâine, îţi dădeau o bucată de marmeladă, îţi dădeau nişte biscuiţi, nişte lucruri, aşa, foarte modeste şi sumare. Dar, în primul rând, era foarte importantă apa pe care ne-o dădeau… şi pentru animale mai ales, ştiţi… […]
De la Bucureşti, acolo, a îneput teama şi grija cea mai mare, [o citeam] pe faţa părinţilor, din discuţia pe care o aveau ei se vedea teama că nu ştiam unde mergem. Şi toată lumea era convinsă că ne duce în Siberia. De la Bucureşti, luând-o către mare, către Dunăre, ca să ieşim spre Călăraşi, cum ne-am dus noi, am considerat că ne duce şi ne îmbarcă undeva, pe nişte şlepuri… n-aveam alt reper! […] Direcţia… către mare mergeam, pentru că am văzut, spre Ciulniţa. La Ciulniţa a fost prima oprire, de la Bucureşti. Am considerat că acolo, iar la fel, se întâmplă ceva. Şi, într-adevăr, s-a întâmplat: garnitura s-a scindat în două, o garnitură a pornit înainte şi a mers la staţia următoare unde a debarcat o parte din componenţa vagoanelor, iar o parte, noi, respectiv, care eram în a doua parte a garniturii de tren, am mers în dreapta, pornind de le Ciulniţa, către Călăraşi. Şi acolo a fost, de fapt, a doua oprire a noastră unde, dimineaţa, am ajuns – se făcuse deja 20 spre 21 iunie.”
„Grâul l-am secerat şi ne-am făcut nişte locuri de umbră”
„Şi am ajuns într-o zi de dimineaţă, în jurul orei 5-5.30 în gara Călăraşi unde, la fel, era o chestiune organizată, era un anumit număr de maşini [camioane], erau pe un câmp, aşa, în spatele gării, foarte multe maşini, căruţe… Camioane din astea de transport şi căruţe rechiziţionate sau [oameni ai locului] convocaţi, oamenii din satele vecine, care ne încărcau bagajele noastre şi ne transportau. Iar aşa, nu ştiam spre ce direcţie. Am mers circa cinci kilometri-şase de la Călăraşi înapoi spre Ciulniţa, pe drumul interjudeţean care era acolo. Şi după vreo şase kilometri, într-un câmp absolut liber – se făcuse de-acuma ziua în toată puterea cuvântului – am văzut că ne-au lăsat în nişte tarlale care erau cultivate cu porumb şi cu grâu.
Noi am avut şansa să cădem în tarla cu grâu şi asta ne-a avantajat într-un fel, întrucât imediat grâul l-am secerat şi ne-am făcut nişte locuri de umbră, că n-aveam altceva. Şi aşa am stat, începând de la 21 iunie până aproape de toamnă, prin noiembrie-decembrie, când am reuşit să intrăm, o parte, în nişte bordeie săpate în pământ şi o parte am fost obligaţi, în perioada asta, iunie-octombrie-noiembrie şi decembrie să construim casele din pământ, respectiv din chirpici. Case care erau cu două camere, o bucătărie şi o cameră de dormit, indiferent de numărul de [membri de] familie pe care-l aveai.”
„Noaptea venea patrula de miliţie”
„Legături cu exteriorul, cu satul, aveaţi?
Nu, n-aveam, pentru că eram păziţi. Acolo, ca copil, la vârsta de 14 ani, aveam un moment extraordinar, în sensul că am văzut grupă de miliţie călare. Noi aveam 16… în grupa asta de pază erau 16 miliţieni călare, cu 16 cai extraordinar de frumoşi şi de bine întreţinuţi şi mergeau în direcţii diferite, unii o luau în dreapta, unii în stânga. Pe urmă se întâlneau în partea cealaltă a satului şi reveneau înapoi şi aşa patrulau în tot momentul, ca să fim [supravegheaţi] fie dimineaţa, fie seara, fie după masa.
Exista un moment când se făcea apelul?
Astea se făceau noaptea, de obicei, şi ziua mai puţin. Dar noaptea venea patrula de miliţie, venea imediat, fie că erai în bordei, fie că erai într-o baracă, venea acolo şi te întreba cum se numeşte familia. <Se numeşte x-ulescu sau Drăghia>, <Câţi membri aveţi?> <Patru… doi, trei, unul…>, îi număra, vedea unde sunt. Şi, după circa două săptămâni sau trei, ne-au antrenat în muncă relativ forţată, la Gospodăriile Agricole de Stat, IAS-urile. Lângă satul ăsta, lângă colonia asta unde ne-au debarcat, la circa un kilometru, era Gospodăria Agricolă de Stat care se numea <Vasilescu Vasia> şi avea diverse sectoare de agricultură, zootehnie, pomi. Şi ne antrenau pe fiecare, în sfârşit, acolo, pentru muncile pe care trebuia să le facem obligatoriu la ei. Ce însemna <obligatoriu>? În sensul că trebuia să te duci, dar te şi plăteau, într-un anume fel.
Mi-aduc aminte că noi, imediat după ce am ajuns atunci, în iunie… până în decembrie am avut banii vechi, banii pe care îi foloseam şi îi câştigasem, îi aveam în valoarea monezii vechi. În ianuarie ’52 a avut loc stabilizarea [monetară] şi atunci am perceput eu mai bine această chestiune şi echivalenţa muncii plătite, în sensul că ne dădeau 2 lei şi 50 de bani pe zi, la ziua-muncă pe care o efectuam la această fermă. În plus, ne dădeau o masă la prânz, care era destul de bine, era practic o masa caldă, o masă care îţi întregea oarecum hrana de care aveai nevoie.
Aveaţi posibilitatea să faceţi cumpărături?
Da, aveam în sat, acolo, spre mulţumirea şi încrederea noastră că nu vom mai pleca de-acolo – îl consideram efectiv un lagăr de muncă, un lagăr de prizonieri consideram noi că este – pentru că au apărut ca din minune nişte instituţii: instituţia miliţiei, instituţia consiliului popular, instituţia şcolii şi o cooperativă cu produse din astea alimentare pe care ni le aducea şi chiar un dispensar. În corpul cu cooperativa, în trei încăperi, funcţiona şi un dispensar medical, la care, culmea, unul din medicii care era în lotul ăsta a fost numit chiar medic.”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru la Turnu Severin, 2006]
