Grigore Drăghia
222 familii de români şi 105 familii de basarabeni şi bucovineni, aduse în 1951 din Banat şi aruncate în Câmpia Bărăganului, aveau să întemeieze un sat al cărui nume a variat în timp, în funcţie de interesele propagandei comuniste. Mai întâi i s-a spus „Vasilescu Vasia” – nume care să-i mulţumească pe sovieticii ocupanţi – apoi „Borcea Nouă” şi în cele din urmă „Pelican”. Printre aceste familii s-a aflat şi cea a învăţătorului Drăghia.
Cam într-un an de zile, deportaţii au fost siliţi să-şi înlocuiască primitivele bordeie (construite tot de ei) cu case din chirpici. Cei aproape cinci ani în care au stat acolo cu domiciliu obligatoriu au fost o luptă pentru supravieţuire marcată de lipsa apei potabile, a lemnelor pentru încălzit, a hranei îndestulătoare. Acestor lipsuri li s-au adăugat viscolele, zilele toride, munca istovitoare chiar şi pentru copii, nesiguranţa, supravegherea strictă, interdicţia de a merge la liceu. Rapoartele întocmite de agenţii Securităţii confirmă de altfel povestirile celor deportaţi. Una dintre cele mai impresionante mărturii este aceea a doctorului Grigore Drăghia care şi-a pierdut tatăl în primele luni de deportare.
„Tata a fost primul decedat din această colonie”
„Tatăl meu, fiind învăţător, era obişnuit cu munca de la ţară, munca de la gospodărie, nu era nicio problemă că a fost antrenat şi el în munca asta. Dar a avut un ghinion. Fiind şi o fire mai sensibilă – avea vârsta de 47 de ani – s-a îmbolnăvit, a făcut o dizenterie, datorită condiţiilor şi mai ales a apei care era foarte proastă calitativ. Erau forate nişte puţuri, dar apa era nepotabilă, era sărată şi sălcie, dar măcar aveai de spălat. În schimb, puteam să luăm apă [de băut] de la IAS, aveam nişte bidoane… noi, având şi căruţă, aveam această şansă, de puteai să aduci 20-30 de litri acasă de apă bună, apă potabilă. Până când s-au săpat aceste fântâni, se aducea apă în nişte cisterne, cisterne care de fapt înainte transportaseră carburanţi şi [apa] mirosea a benzină, a motorină nici animalele nu puteau s-o folosească. Sau ardea [pământul], în momentul în care cădea pe jos, undeva, pe vegetaţie, se îngălbenea….
Tatăl meu s-a îmbolnăvit de o dizenterie, a făcut o insuficienţă cardio-respiratorie şi – s-a întâmplat după două luni şi jumătate, trei luni – a decedat. Neputând să beneficieze de un tratament, neputând să-l ducă la spital… nu l-au dus la spital în Călăraşi, fiind distanţa de vreo şase kilometri, decât în preziua decesului. Atunci când l-a văzut medicul de la dispensar, nu că n-ar fi vrut el [să-l trimită], dar nu a admis poliţia să-l ducă! […] Şi a fost primul decedat din această colonie, din acest lagăr.
N-am avut unde să-l înmormântăm şi atunci tot organele represive, de ordine, de supraveghere, au admis să-l înmormântăm în cimitirul din Călăraşi, pentru că nu aveam, efectiv, delimitată o suprafaţă şi o zonă pe care… ei nu o prevăzuseră în arhitectura satului, în arhitectura lagărului. [Mai târziu] s-a delimitat, s-a măsurat un anume perimetru, acolo, şi s-a delimitat, că acolo va fi cimitirul. Şi morţii ceilalţi care au avut neşansa să ajungă acolo, au rămas şi i-au înmormântat în acest loc.
Aţi avut permisiunea să vă duceţi la înmormântare?
Da… Dar numai pentru familie. Şi, în plus, pentru că mama era foarte distrusă şi noi eram copii, eu aveam 14 ani, o soră mai mare avea 15 ani jumate şi cealaltă 18 ani, totuşi un activist de partid care era […] de la Comitetul de Partid al raionului Călăraşi, un învăţător ca profesie de bază, auzind că tata a fost învăţător, a admis şi i-a ordonat primarului de acolo să-i dea voie unui văr primar care era din comuna Malovăţ, de aici, de lângă Turnu Severin, văr primar al tatălui meu, să-i dea voie să meargă şi el cu noi la Călăraşi [la înmormântare]… Nu i s-a putut face un ritual, aşa cum este, de pomenire, o colivă, cum este ritualul unui creştin. L-am înmormântat la marginea cimitirului, fără delimitare de loc, dar ni s-a permis să-i punem o cruce, un sicriu. Şi după ce-am scăpat noi, după cinci ani de zile, când am plecat de-acolo, [tata] a rămas acolo. Şi-ntr-adevăr, ne-a lipsit, am văzut exact lipsa lui şi am simţit-o cel mai mult când am ajuns din nou la Turnu Severin. Şi… a fost aşa, un legământ şi o promisiune făcută, că nu-l vom lăsa acolo… La şapte ani l-am deshumat, l-am adus la Turnu Severin şi-l avem înmormântat în cavoul familiei, aici.”
„Ca sa pot ajunge la liceu, am evadat”
„Eu, fiind elev, terminasem clasa a VII-a, aici, la Turnu Severin, la şcoală. Şi [în Bărăgan] am avut o întrerupere efectivă de doi ani de zile, când nu ni s-a dat voie să mergem la şcoală mai departe, adică spre liceu. Şi abia în al treilea an ni s-a dat voie să dăm un examen la fără frecvenţă, pentru clasa a VIII-a, pe care l-am [luat]. […]
Eu, ca sa pot ajunge la liceu, la cursurile de zi, am avut o îndrăzneală extraordinară, că am fugit din acest lagăr, am evadat şi am ajuns la Bucureşti. Şi am ajuns exact la Direcţia Generală a Securităţii – un băiat la 15 ani jumătate, murise tatăl meu – şi m-am dus la această Direcţie Generală a Securităţii de lângă magazinul Victoria din Bucureşti, am ajuns la un oarecare colonel, am bănuit eu, şef, era îmbrăcat civil, m-a dus cineva de la corpul de gardă, întrebându-mă ce am, de unde sunt, pentru ce merg, cu ce problemă. I-am spus că doresc să ajung la cel mai mare om, omul cu cea mai mare responsabilitate, să pot să vorbesc. Văzându-mă un copil, văzându-mă minor, nu au avut ce să facă şi m-a dus. M-a ascultat, i-am explicat… care e situaţia, că am fost deportaţi, am ajuns acolo, tatăl meu a murit şi eu doresc […] să mă duc la şcoală, la liceu, în Călăraşi. El m-a ascultat şi a zis: <Măi, băiatule, nu te pot ajuta pentru liceul de la Călăraşi, dar tot lângă Călăraşi, într-o comună, este un liceu agricol de mecanizare a agriculturii şi te duci la mecanici agricoli, la liceul ăsta industrial de profil, de mecanici agricoli. Te faci un tractorist, te faci un buldozerist… […]
M-a trimis înapoi la Călăraşi, m-a trimis cu doi însoţitori, mi-a priit şi asta că m-a adus înapoi, fiindcă n-am mai plătit trenul, mi-a dat să şi mănânc, m-a dus la Călăraşi. M-au ţinut o zi şi jumătate acolo, am făcut muncă din asta, degradantă, corvoadă cum se zice…
Eraţi la arest?
Nu, nu la arest… adică, eram într-o cameră cu gratii, dar nu m-au încuiat. N-aveam voie să ies. […] Şi m-au trimis pe urmă, după două zile, în sat. Şi m-au atenţionat să fiu cuminte, să nu mai fac, să nu ştiu ce…
Şi după trei săptămâni am fugit din nou! Şi, culmea, şansa a fost ca să găsesc un alt şef care m-a înţeles, mi-a ascultat doleanţa şi a dat personal, în faţa mea, telefon la miliţia din Călăraşi. […] Am şi acum avizul şi aprobarea lui, date acum 50 de ani, prin care mi-a spus: <Către Miliţia Raionului Călăraşi, Având în vedere cele solicitate de tânărul Drăghia Grigore în legătură cu şcoala, vă comunicăm că Direcţia Generală a Securităţii reste de acord să urmeze cursurile Liceului teoretic din Călăraşi>. Am venit cu această aprobare în mână şi ultima clasă şi jumătate am început-o la Călăraşi şi când a venit eliberarea aceasta, în decembrie [1955], n-am mai avut răbdarea şi siguranţa să stau să termin anul final în Călăraşi, adică în iunie, şi am plecat şi am venit şi am terminat la Liceul Traian din Turnu Severin.”
„Darul lui Moş Crăciun”, eliberarea…
„Spuneţi-mi despre eliberare, cum aţi aflat… cum s-a petrecut?
Eliberarea s-a produs începând din luna septembrie, la sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie. Dar începeau şi dădeau drumul gradat [familiilor], aşa încât, la un moment dat, noi aşteptam. Nu ştiam ziua şi exact… săptămâna sau perioada din lună, dar ştiam că vom fi eliberaţi. Şi, într-adevăr, aşa ne-au eliberat, [pe noi] în 20 decembrie. Chiar consideram că a fost darul lui Moş Crăciun, cel mai bogat şi cel mai benefic pentru noi. Aşa încât, imediat după Crăciun am şi plecat cu totul.
La Turnu Severin trebuia şi am avut dreptul să ne întoarcem chiar în comună, însă în comună ni se distrusese casa, ni se luaseră toate bunurile, nu mai aveam nimic, încât nu am fi avut ce să facem. Tatăl meu a mai avut o casă, împreună cu fratele lui, aici, în Turnu Severin şi ne-am stabilit în această casă, […] de unde eu am continuat viaţa, după nişte ani de restricţii şi de prigoană politică, am fost ca muncitor necalificat, ca statistician, muncă de birou, funcţionăresc, aşa. Şi am reuşit, după vreo şase ani de zile, să pot să dau admitere la facultate şi să intru la Facultatea de Medicină la Bucureşti, pe care am terminat-o – profilul de stomatologie – în 1966. Şi tot de atunci sunt medic în Turnu Severin, aşa, ca îndeplinind un jurământ. Am zis că, indiferent ce ocazie şi şansă am să pot să rămân în altă parte, eu mă întorc totuşi acasă… I-am mulţumit lui Dumnezeu când am avut şansa, la şapte ani de zile, să recuperăm osemintele şi toate rămăşiţele trupeşti ale tatălui meu. Şi am dorit să fiu alături de el şi alături de familie.
De-a lungul anilor, aţi avut probleme datorită dosarului dumneavoastră de fost deportat?
Probleme, într-un fel, da. În sensul că, oriunde te duceai şi pe orice post candidai sau ceea ce ai fi dorit să îndeplineşti, când se ajungea la <autobiografie>, în care spuneai cine eşti, ce ai fost, pe unde ai umblat, atunci ţi se reduceau aceste şanse. Şi te cobora imediat, mult mai jos, pe nişte atribuţii şi ocupaţii mult-mult sub limita şi demnitatea unui absolvent de liceu, a unui om care ştia că-şi face datoria. Dar trebuia să înduri acest lucru, că n-aveai ce să faci. […]
Vi s-a propus vreodată să colaboraţi cu organele de Securitate, să faceţi informări?
Tendinţe au fost, că în fiecare instituţie, cât era de mică, erau şi nişte ofiţeri ai Securităţii… În două situaţii a fost aşa, o tendinţă [de a mă solicita], dar eu am fost o fire mai expansivă şi mai hotărâtă, încât de la prima discuţie, când a fost, zic: <Ştiu ce doriţi de la mine, dar, cu orice risc, nu accept şi nu fac decât ceea ce este corect şi ceea ce ştiu şi simt că trebuie să fac eu, [potrivit] conştiinţei mele>. N-am semnat niciodată… şi nici n-am fost forţat. Dar obstrucţionat da, în sensul că n-am putut… că nu puteam să merg la facultate. Poate – nici nu ştiu! – aş fi putut merge mai devreme la facultate dacă aş fi făcut treaba asta…”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru la Turnu Severin, 2006]
