Valeriu Bosoancă
Cu organizarea autorităţilor comuniste, cu supravegherea Ministerului de Interne şi cu indicaţiile Partidului Muncitoresc Român, în 1951, în Câmpia Bărăganului au luat fiinţă 18 sate de bănăţeni, cu câte 400-600 de gospodării fiecare. Zecile de mii de deportaţi de toate vârstele au înfruntat timp de patru-cinci ani iernile viscolite, verile toride, paza strictă (nu au avut voie să se depărteze mai mult de 15 kilometri de sat) şi lipsurile de tot felul. Anul 1954 (primul an după moartea lui Stalin) a adus însă ceva nou: ministrul de Interne a cerut o verificare a „elementelor dislocate” în satele noi, pentru a le ridica unora restricţiile domiciliare. Ordinul a dus la înfiinţarea unei comisii care să stabilească anume care familii se puteau întoarce în Banat şi care erau obligate să rămână pe loc. Printr-o decizie din 20 decembrie 1955 cei mai mulţi au fost eliberaţi; cei rămaşi, 571 de persoane, au putut pleca în anul următor, dar fără dreptul de a se întoarce în zona de graniţă cu Iugoslavia.
Familia „de chiaburi” a lui Valeriu Bosoancă a fost printre cei care au întemeiat satul Pelicanu unde au stat cu domiciliu obligatoriu patru ani. Au muncit, cu mic, cu mare, la Intreprinderea Agricolă de Stat şi au cules bumbac. Fuseseră deportaţi fără „capul familiei” care era deja arestat şi dus la Canal (avea să fie eliberat în 1953 şi să vină şi el în Pelicanu, cu statut de om liber). Povestirile lui Valeriu Bosoancă despre viaţa pe care au dus-o în Bărăgan seamănă mult cu ale celorlalţi deportaţi…
„Nu era apă, nu era nimic…”
„Noi am avut parte să ne amplaseze într-o tarla cu grâu, grâul era copt, era de-acuma… probabil era 21 [iunie 1951]. Şi acolo am găsit un inginer care făcuse măsurători la noi… – e o coincidenţă – la noi în comună, chiar în satul meu, în Crăgueşti, pentru colectivizare. Mama i-a zis: <Domnul inginer, nici aici nu scăpăm de dumneatale?>, pentru că erau deja marcate loturile, fiecare cetăţean avea lotul lui, deci era clar… se organizaseră! Majoritatea celor care proveneam de la ţară am fost în grâu, iar severinenii în lanurile de porumb. La ei a fost mai rău, când ploua era nenorocire! La noi era măcar un pic mai bine.
Nu era apă, nu era nimic, vă imaginaţi cum eram înnebuniţi după apă! Şi au venit nişte cisterne cu apă, dar care se folosiseră la petrol, nu ştiu dacă era de la pompele de apă trecută prin filtre sau direct din Dunăre, nu pot să precizez, dar era <foarte bună>, era caldă, mirosea a petrol, se vedeau grăsimile alea cum plutesc, uleiul pe deasupra. Dar dacă nu băusem de atâta vreme, a fost extraordinar de bună! Dar şi acolo era în cantitate insuficientă, pentru că satul era destul de mare şi intra cisterna pe o stradă… pentru că tot satul a fost bine gândit şi planificat.
Ne-am apucat de treabă, în ce sens? Trebuia să ne facem un adăpost, cât de cât. Era un soare dogoritor. Verile, nopţile erau tot călduroase, dar erau mai acceptabile, dar ziua era grozăvie… de cald. De jur împrejurul satului erau liziere, plantaţii de salcâmi, <perdele> se numeau acolo, în zona respectivă, pentru oprirea zăpezilor, pentru ozonarea aerului. Le-am cam defrişat atunci, nu ne mai putea opri nimeni, că tot satul era încercuit de miliţia călare, dar vă imaginaţi că nu se putea [să fim opriţi], era popor mult şi miliţieni puţini, ca să te oprească.”
„Am lucrat de mic la fermă”
„[Erau cu noi] şi basarabeni, bucovineni, care fugiseră de dincolo de Prut. Ei au fost mult mai oropsiţi. Pentru ei era deja… ei aveau lecţia învăţată, au fost primii care şi-au făcut adăposturi. Noi, totuşi, speram… noi, oltenii, poate mai negativişti, poate mai curajoşi, speram totuşi că e o glumă şi că ne aduc înapoi. N-a fost să fie aşa. Ne-am apucat şi noi de construcţie de casă. La mine în curte chiar ne-am făcut fântână, apa a ieşit la o adâncime nu foarte mare, circa şapte-opt metri, dar nu era prea bună de băut, era puţin sărată… dar era apă. […]
Toate construcţiile au fost făcute cu o cameră şi bucătărie sau două camere şi bucătărie. Deci, era totul fixat, şablon, nu se putea face altfel. […] Noi, oltenii, am ales varianta cea mică, pentru că ne-am apucat târziu de treabă şi venea iarna. Dar tot n-am reuşit s-o terminăm, nici nu aveam forţă de muncă. Bunica avea, cred că, în jur de 70 de ani, mama era mai tânără, dar era una, eu aveam 11, sora vitregă avea 15. Imaginaţi-vă cum poţi să faci o casă! Ne-au ajutat ei, statul… cu materiale: uşi, ferestre şi material pentru tâmplărie, deci partea de sus, grinzile… Dar pentru asta, ne-au obligat, pe cei care aveam mijloace de transport, să facem cărăuşie de la gara din Călăraşi – cinci kilometri distanţă – […] cu materiale de construcţie, dar nu numai pentru noi, pentru obşte…Prima treabă, când au început construcţiile, s-a început cu sfatul popular – se numea atunci – deci, primăria, poliţia, cooperativa, dispensar şi şcoala. […]
Către sfârşitul toamnei, după ce cam terminasem cu adusul, şi mai greu a fost la stuf, materialul pentru acoperiş – casele toate au fost acoperite, la noi, în comuna Pelicanu, cu stuf, în alte părţi au fost acoperite cu paie. Şi stuful se aducea din Balta Borcei. Deci, meream în Călăraşi, treceam Braţul Borcei, pe un bac, intrau două căruţe şi era greu acolo de tăiat [stuful], se lucra numai în apă. Eu nu am lucrat, că nu mă lăsa mama, dar mă duceam cu mama, cu alţi consăteni de-ai mei. Să ştiţi că am lucrat de mic atunci, la fermă. Nu mai spun că, pe timpul vacanţelor, ne obliga poliţia să ne ducem la fermă şi chiar copii… […] La noi, acolo, au fost în majoritate culturi de bumbac. Sigur, să nu vă imaginaţi acuma că numai culturi de bumbac au fost, au fost şi de porumb, dar erau puţine. Şi nu era gradul acesta de mecanizare care e acum.”
Dacă lucraţi la fermă, eraţi plătiţi?
Eram plătiţi… cei care erau în deplinătatea forţelor, deci un tânăr la 18 ani putea… eu de-abia îmi acopeream masa. La 11 ani, imaginaţi-vă, să munceşti!
Eu mă duceam în vacanţele de iarnă, sau după ce terminam şcoala, mă duceam şi o ajutam pe mama la fermă. Se culegea bumbacul până târziu. bumbacul se culegea pe calităţi, nu tot bumbacul este alb imaculat, aşa cum îl vedem prin filme sau… mai este şi altă culoare, galbenă, maronie. Ăla trebuia separat pus. Deci, şorţul acela cu care se culegea bumbacul era prevăzut şi cu două buzunare în care îl selectai din cules. Când te prindea iarna şi nu se termina – erau imense, suprafeţe imense… nu pot să apreciez [exact cât], dar erau suprafeţe imense… Se culegeau capsulele cu totul şi pe timpul iernii toată lumea mergea… în magazii enorm de mari şi [acolo] se scotea [bumbacul] din acele capsule. Capsula plezneşte în patru când se deschide, e coaptă. Ei, atunci era mai greu, pentru că ea, fiind închisă, trebuia [forţată] să… Fabrica de prelucrare era la circa 15 kilometri departe de Călăraşi, Modelu se chema fabrica. […] Sigur, astea erau condiţiile. S-a muncit din greu, […] toate vacanţele le petreceam muncind în fermă, indiferent că era vacanţă de iarnă, de primăvară, de sărbătorile de primăvară sau de vară, asta era activitatea.”
„Au mai fost cazuri, copii care au plecat…”
„A venit în Bărăgan un unchi al meu care era ceferist, era şeful atelierelor CFR la depou, aici, la Turnu Severin. Fiind ceferist, a putut să pătrundă în zonă, unde nu se putea pătrunde. A venit, şi când ne-am trezit… noi pe atunci aveam o baracă, înfipţi patru pari în pământ, cu rogojini pe margine, cu snopi deasupra, erau păcatele de pe lume! E incredibil ce spun, dar aşa a fost. Acolo ploua foarte des. Când ploua afară, înăuntru… nu ştiu, nu pot să spun [de ce], dar nu ploua. Dar după ce ieşea soarele afară, începea să plouă înăuntru, pentru că rămânea apa acumulată în paie. Şi unchiul mi-a zis: <Măi, trebuie să te luăm de aicea!> Eu n-am prea vrut atunci, dar apoi m-am hotărât şi am plecat, am fugit.
Eu am fost un copil mai libertin, aşa, mai răsfăţat. Şi, cunoscând pe toţi pe calea ferată, m-am dus, m-am urcat în tren, mă cunoşteau toţi, cunoscându-l pe tata mă cunoşteau şi pe mine, că veneam foarte des la Severin cu trenul. Şi m-am dus la [sărbătoarea] Nedeii, acolo, şi când m-au văzut miliţienii, m-au adus înapoi. […] Dar n-am stat decât foarte puţin, nu ştiu dacă vreo săptămână am stat pe acasă şi am făcut imprudenţa să mă duc acolo. Şi acolo… ştiindu-mă [toţi cu] tata arestat, se aflase acuma pe unde suntem, în Bărăgan, că deja trecuse cam aproximativ o lună. […] Miliţienii au fost şi ei la Nedei, acolo, m-au văzut, n-au zis nimica atunci şi au venit dimineaţa să mă ia. Însă, când au intrat la mătuşa mea în sat – că eu am dormit în sat la fratele lui mama – am ieşit prin spatele casei. N-au reuşit să mă prindă atunci… că au mai fost cazuri din astea, copii care au mai plecat, aşa… Eu am plecat cu ştirea mamei, să nu vă imaginaţi…”
„
„Cum mai arăta casa când v-aţi întors, în 1955?
Ce să vă zic, s-a furat ca în codru. Dacă în alte sate s-au făcut nişte procese verbale, s-au luat inventarele agricole… vă imaginaţi că părinţii mei erau nişte oameni bogaţi, aveau aşa-zisă fabrică de ţuică, cazane, dar mari, imense, din alea cu descărcare automată, cu butoaie, la noi era băutură multă, se făcea… două sate din jur veneau la cazan, deci ăla mergea zi şi noapte, porţile erau deschise… N-am mai găsit nimic. Şi tot inventarul agricol [dispărut]… nu poţi să întreţii pământul, terenul, dacă nu ai inventar agricol.
Ăsta a fost furat de oamenii din sat sau …?
Nu ştiu, a dispărut… tot a dispărut!
Nu le-aţi mai văzut prin sat?
Niciodată! Niciodată!… nici nu ştim pe unde… absolut nimic! Ştiu că atunci când… – revin la perioada aia, când au venit noaptea acasă să ne ia – dacă bunicul meu a fost fiu de preot, am avut nişte obiecte din astea bisericeşti, o Biblie, de pildă, nişte… candele, nu mă pricep eu să spun prea multe… obiecte bisericeşti, de cult, care ne-au fost confiscate. Pe alea ni le-au luat ei. Dar ce-au făcut cu ele, nu pot să ştiu… […]
Acum am găsit casa şi fără ferestre! Ne-am aşezat pe treabă, am reparat şi a fost locuibilă pe urmă, sigur că da…
Deci, n-a stat nimeni în ea…
A fost o perioadă, au stat unii, s-au mutat alţii… când am venit era golaşă. Cealaltă, a doua casă, aia era ocupată de cineva, le-am pus în vedere şi s-au mutat şi ăia, la o perioadă de câteva luni după ce-am venit. […] Iar aici, când am venit, v-am spus ce am găsit. Aici m-am dus şi la şcoală, la liceu, am terminat cu note frumoase acolo, am avut profesori din zonă, numai profesori buni, profesorul Bârneanu, profesorul Ogăşanu, profesoara Cameniţă, profesoara Buzatu, profesorul Ureche… oameni minunaţi, n-am ce să spun. Am învăţat carte. Deci, şcoală serioasă.”
[Interviu realizat de Mariana Conovici la Turnu Severin, 2006]
