Aurel Păuna
18 iunie 1951: peste 44 000 de oameni din zona de frontieră cu Iugoslavia (Banat şi Mehedinţi) sunt deportaţi în Bărăgan, o regiune puţin populată, cu climă aspră, „Siberia românească” • aici sunt siliţi să-şi construiască bordeie, apoi case, pentru a putea supravieţui • 1951: în plin câmp, se formează 18 sate noi • 1955: destinderea politică resimţită după moartea lui Stalin şi influenţată de interesul României de a fi acceptată în ONU face posibilă „bunăvoinţa” autorităţilor comuniste faţă de „duşmanii poporului” – deportaţii şi deţinuţii politic • 1955, 1956: se ridică (treptat) pedeapsa bănăţenilor deportaţi în Bărăgan, cele mai multe familii fiind lăsate să se întoarcă acasă • pe de altă parte, Ministerul Afacerilor Interne stabileşte ca pedeapsă domiciliul obligatoriu (DO) pentru deţinuţii politic eliberaţi din închisori şi lagăre care „dovedesc că nu s-au reeducat” • după 1955, aceştia sunt trimişi în satele din Bărăgan eliberate de deportaţii bănăţeni • consideraţi „deosebit de periculoşi pentru securitatea statului”, deţinuţii politic apar în statisticile despre satele noi din Bărăgan ca „elemente cu DO” • pedeapsa cu privarea de libertate le este prelungită de la un an la altul (variind între 6 şi 60 de luni), fără ca ei să ştie când vor fi eliberaţi definitiv.
Aurel Păuna fusese arestat în 1956 pentru că îşi mobilizase colegii la o adunare de protest (în 30 octombrie 1956) a studenţior de la Facultatea de Construcţii din Timişoara, organizată cu prilejul Revoluţiei din Ungaria. A şi prezentat un memoriu în care studenţii îşi arătau nemulţumirea faţă de ocupaţia sovietică, faţă de regimul cotelor obligatorii în produse, date de ţărani, faţă de regimul burselor studenţeşti şi al impozitelor pe salarii. La scurt timp, Aurel Păuna a fost arestat, anchetat, apoi judecat – împreună cu alţi 30 de „duşmani ai poporului” – de Tribunalul Militar Timişoara. Au fost acuzaţi, în principal, de „agitaţie publică”, motiv pentru care au primit pedepse de până la opt ani de detenţie. În timpul anchetei, Aurel Păuna a stat la penitenciarul din Timişoara. Apoi la Gherla, până în octombrie 1957 când a fost trimis cu DO la Lăteşti, un sat întemeiat cu şase ani înainte de familii multietnice din Banat. Povestirile lui Aurel Păuna (pe care le veţi afla în trei episoade) sunt foarte interesante nu numai datorită informaţiilor pe care le aduc din Bărăganul deportaţilor şi al celor cu DO, dar şi datorită detaliilor din care aflăm trăirile acestor oameni aflaţi la bunul plac al regimului comunist.
„Văd, ca un joc de copii, nişte colibe albe”
„Noi credeam că toată lumea pleacă acasă [din închisoare]. Credeam că plec, eram fericit. Pe 30 octombrie […] mi s-au dat hainele mele civile, paltonul şi câteva cămăşi, am dat pe celelalte în primire, mi-am făcut bagajul şi mi se dă o foaie: <Subsemnatul Păuna Aurelian, cu domiciliul în comuna Lăteşti, regiunea Constanţa….>. <Dar>, spun, <domnule ofiţer, eu nu sunt de acolo>. <Păi cum, nu eşti inginer constructor?!>, cică, <te duci la Constanţa să vezi ce construieşti acolo… Tre’ să vii specialist, da?> Şi-l ştiam cât este de flegmatic şi de şmecheros, am tăcut din gură. Am mai aşteptat un timp. În jurul prânzului m-au luat doi gardieni ai închisorii, îmbrăcaţi militar şi înarmaţi, am ieşit pe cele trei porţi ale Gherlei. Mi-am dat seama că nu sunt liber, din moment ce sunt încadrat de doi militari înarmaţi. Şi am fost dus la miliţia din Gherla, aici am fost dat în primire şi primit de câţiva miliţieni destul de tineri care au fost oameni de omenie. […] În jurul orei 10-11 dimineaţa am fost la miliţia din Feteşti. M-au dat în primire, mi-am luat rămas bun de la miliţianul celălalt şi acum au apărut adevăraţii miliţieni, care erau nişte bestii. Şi aici şi mai departe, la Lăteşti. […]
La Feteşti a venit alt miliţian din comună, m-a încărcat într-un camion, încă cu nişte muncitori. […] Şi mergem şi mergem cam 10-12 kilometri, în linie dreaptă, spre nord. La un moment dat – eram pe o înălţime şi urma o vale în spatele camionului – văd cam în faţă, spre dreapta, ca un joc de copii, nişte colibe albe acoperite cu paie şi cu stuf, fără împrejmuire şi nu amintea nimica de un sat. Şi întreb pe omul de lângă mine: <Dar ce-i acolo? Parcă-i un joc de copii…> <Păi>, cică, <ăla-i satul>. Şi, pentru prima dată, m-am cutremurat… Erau case, foarte ordonate, la o distanţă de circa 20 metri una de alta, parcă erau nişte bordeie. Am traversat pe uliţa principală, până în centrul satului. Acolo era o intersecţie de uliţe, pe un colţ se afla miliţia, pe celălalt colţ se afla primăria, pe celălalt colţ se afla cooperativa şi pe celălalt colţ o casă – toate erau din pământ! – fostă dispensar, dar, nefiind utilizat şi neavând nici personal medical, era totul în paragină.”
„Ai scăpat de emoţiile anuale!”
„Mă duce la miliţie, îmi ia datele personale şi-apoi îmi spune: <Şi-acuma te duci să-ţi găseşti o casă…> Satul era făcut cam cu şapte ani înainte de cei deportaţi din Banat, în majoritate refugiaţi din Basarabia, din Bucovina, urmaşii nemţilor – care între timp deveniseră majori – din Banat, […] i-au dus tot în Bărăgan; pe unii mai înstăriţi din Banat… şi pe unii sârbi, pe toţi i-au adus aicea, partidul şi guvernul dând o dublă lovitură: pe-o parte îi îndepărtau de frontieră, deci fiind <duşmanii poporului>, de lângă Tito, cum spuneau ei, i-au dus acolo; şi, pe altă parte, le rămâneau averea şi pământul [lor în Banat], deci aveau posibilitate să-şi facă C.A.P.-urile. I-au ţinut cu domiciliu obligatoriu pe aceşti deportaţi în Bărăgan până în ’55 când, la majoritatea, le-a dat drumul să se ducă. Dar basarabenii şi bucovinenii nu prea aveau unde se duce… Mi-aduc aminte de două familii de nemţi, de una de bulgari din Banat… şi încă vreo câteva familii care încă nu erau libere. Dar unii plecaseră şi-n împrejmuire, acolo, lăsaseră casa liberă.
Eu am plecat din miliţie în colţul opus, adică la cooperativă [magazinul cooperatist], doar-doar voi întâlni pe cineva. Deschid uşa, intru înăuntru, era vânzătorul, doi oameni maturi şi un copil, stăteau de vorbă, acolo. <Bună seara>. Cică: <Ai venit acuma?> <Da, acuma am venit>. <Şi cât ai primit?> <Păi, sunt cinci ani>. <O, bravo puştiule>, cică, <ai dat lovitura! Că nouă ne dă câte un an şi apoi ne mai prelungeşte, dar tu ai scăpat de emoţiile anuale!>… Se adresează [celui cu] copilul: <Măi, Ciorbaru, luaţi-l la voi> – era copilul unui preot, Ciorbaru, adus de prin Dobrogea – <luaţi-l la voi, că aveţi casă mai mare>.
Şi m-au luat la ei în seara aceea. Am dormit la ei şi preotul Ciorbaru mi-a spus: <Uite, aicea… noi lucrăm, am găsit acuma pentru prima dată, foarte bine, de lucru> – săpau nişte gropi la aşa-zisa baracă, se punea o plantaţie de piersici undeva, la vreo trei-patru kilometri – <…şi se plăteşte bine>.”
„Am pus şi eu ochii pe o casă”
„A doua zi m-am dus la lucru. Se făceau nişte gropi de un metru pe 80 de centimetri şi se plătea cu 2 lei şi 70 de bani de groapă. Era foarte bine, că dacă reuşeai să faci zece gropi, luai 27 de lei. Şi, într-adevăr, în cei cinci ani a fost cea mai bine plătită muncă. M-am dus la gropi, acolo, am început să le fac, nu prea aveam putere, n-aveam scule, dar am improvizat. Fiind tânăr, totuşi reuşeam să mă apropii de zece gropi pe zi, cam aşa făceau majoritatea bărbaţilor, dar femeile, săracele, mai puţin. Dar erau nişte lipoveni acolo şi era unul formidabil – sunt oameni foarte puternici şi foarte muncitori – el făcea 30 de gropi pe zi!
Am pus şi eu, la câteva zile, ochii pe o casă care nu mai avea nici uşi, numai o fereastră avea. N-a fost o problemă, am luat de la altele, le-am mai aranjat eu puţin, am făcut-o să se închidă… O uşă iar am luat-o, ca s-o fac pe post de pat, dar deocamdată am pus-o jos. Imediat am scris la sora mea de la Piteşti, a venit cu o găleată de var, mi-a văruit casa cu bidineaua, cu nu ştiu ce, şi mi-adus o lampă de petrol – dacă ştiţi – din aceea mică, de se putea încălzi [mâncare] pe ea, că dacă vroiam şi eu să fac mâncare, să am. După câteva zile, sora mea mi-a pus casa la punct, mi-a văruit-o. A plecat, i-am mulţumit foarte mult, mai mi-a adus o plapumă şi un cearşaf şi-am început lucrul la baracă.
Nu a trecut o săptămână, când sosesc acasă, seara, puţin se-ntunecase, găsesc lângă uşa mea o mogâldeaţă, un militar, mă aştepta. <Bună seara>, <Bună seara>, <Dumneavoastră sunteţi studentul de la Timişoara?> <Da, da…> <Eu sunt militar… să ştiţi că ce-aţi făcut dumneavoastră [la Timişoara] a fost un lucru grozav, deşi v-au închis, deşi vă chinuiesc, deşi au crezut că v-au închis gura… Nu! Să ştiţi că mai sunt încă mulţi oameni care au ţinut şi ţin cu dumneavoastră!> – militarul era formidabil de curajos, era curat, a venit să-mi dea curaj mie, […] era un suflet curat şi curajos. Mi-adus şi câteva pâini, mi-adus şi câteva amintiri şi mi-a spus: <Noi, mâine, vom pleca, am venit cu acordul comandantului nostru, am fost aduşi la culesul porumbului, la strânsul recoltei… dar dumneavoastră să fiţi tare!> Ne-am luat rămas bun şi ne-am dorit să ne mai vedem în libertate.”
„Mare lucru era să ai patru picioare să pui la pat!”
„Am continuat munca, am continuat să-mi dotez casa, să-mi aranjez casa. După vreo două-trei săptămâni am mai găsit o prăjină. Am luat-o seara la spate cu gândul să fac picioarele patului din ea. Dar soarta face ca, chiar în spatele meu, să fie miliţianul şi încă cu un cetăţean. <De unde-ai luat asta?>, <Păi, am găsit-o acolo…> <Nu! S-o aduci la miliţie!> <Bine…> – trebuia să fiu supus. Am dus-o la miliţie. Am vorbit cu nişte prieteni, [mi-au spus] a doua zi, cică: <Du-te şi cere-i-o, că ţi-o dă, îi spui că pentru pat îţi trebuie>. M-am dus şi mi-a dat-o, într-adevăr.
Am făcut eu socoteala, mă, vine iarna, foc nu puteam să facem, n-aveam cu ce. Nimeni nu făcea focul acolo decât cu paie, dar noi n-aveam nici paie. Am făcut socoteala, va fi frig, să fac patul mai înalt. Deci, tai bucăţile mai lungi, mai intră în pământ, să fie şi mai înalt, nu ştiu ce… N-am reuşit decât trei picioare să fac la pat. Le-am bătut în pământ, uşa o aveam, a mai trebuit să treacă aproape o lună de zile ca, în sfârşit, să găsesc pe-al patrulea potrivit ca să fie piciorul. Dar aveam patru picioare! Ce mare lucru era să ai patru picioare să pui la pat! Vedeţi, asta nu-nţelege nimeni: când n-ai nimica, un lucru de nimic ce valoare formidabilă are!… Am bătut şi-al patrulea picior, am pus uşa, mai era nişte răchită în sat, care folosea la împletitul coşurilor, de alţii, care nu puteau să meargă. Am luat şi nişte răchită de-aia, am făcut eu o analogie cu arcurile de la pat, răchita am pus-o orizontală peste uşă, am pus două braţe de paie, cearşaful adus de sora mea şi, când să mă urc, de-abia [atunci] mi-am dat seama: băi, eu sunt cam aproape de tavan!… Dar eram în casa mea, dormeam în casa mea, fericit, dormeam în patul meu!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1997]
