Aurel Păuna
Decizia Consiliului de Miniştri din 11 martie 1954 „cu privire la reeducarea foştilor condamnaţi contrarevoluţionari” îi trimite pe mulţi dintre deţinuţii politic într-o închisoare în aer liber, în Bărăgan • satele în care sunt distribuiţi sub pretextul „scopului prevenirii unor noi infracţiuni la legile Republicii Populare Române” sunt numite în documentele oficiale „localităţi sau comune speciale” din Bărăgan • deţinuţii trimişi acolo cu domiciliu obligatoriu, începând din 1957, sunt numiţi „elemente cu D.O.” • durata acestei „pedepse administrative” pentru cei care nu se supuseseră regimului comunist variază între 6 şi 60 de luni, putând fi prelungită oricând, fără vreo explicaţie.
Aurel Păuna, student la Facultatea de Construcţii din Timişoara, era unul dintre miile de studenţi protestatari care se solidarizaseră cu Revoluţia din Ungaria în octombrie 1956. Toate marile centre universitare se revoltaseră atunci. 2.000 de arestări au fost făcute numai la Timişoara. Aurel Păuna a cunoscut închisorile Timişoara şi Gherla, apoi a fost trimis pentru cinci ani cu domiciliu obligatoriu la Lăteşti, împreună cu alţi deţinuţi politic, toţi ocupând casele eliberate de bănăţenii deportaţi care le şi construiseră. Viaţa pe care a dus-o în Bărăgan între 1957 şi 1962 ne este povestită de Aurel Păuna în toate detaliile ei, unele tulburătoare, altele pitoreşti.
În ziua de Crăciun…
„A trecut luna noiembrie [1957], s-au terminat gropile, am luat câteva sute de lei. Vai, ce mult era! În închisoare n-aveam nici un leu. Atunci, să mă pregătesc de iarnă… M-am dus în satul vecin unde încă aveam acces acuma – mai târziu şi-acolo ni se interzise! – am luat un dublu de mălai, sau baniţă cum îi spune, l-am adus acasă şi-am mai luat încă o oală de metal pe care puteam s-o folosesc pe primusul acela. Cu petrolul nu mai ştiu cum am rezolvat… Am venit acasă şi puteam să-mi fac mămăligă în oală, aveam şi mălaiul meu, l-am pus în casă pe nişte ziare, mă aprovizionasem de iarnă – cu un dublu de mălai! – dar eram aprovizionat. Am mai strâns câte un beţigaş, câte un lemnişor, pe unde le-am găsit, tot timpul, până la Crăciun. Au urmat noiembrie, decembrie…
La Crăciun, la 25 decembrie, a venit tatăl meu care era pensionar de la CFR şi avea bilet gratuit pe calea ferată. A venit, săracul, şi mi-a adus şi el o sticlă cu vin, o friptură şi ceva de acasă, struguri… ce-a putut şi el să-mi aducă. În ziua de Crăciun – a fost singura zi, din cei cinci ani care-au urmat, în care am făcut foc cu tot ce strânsesem eu, aşa… – i-am făcut lui tata foc. L-am lăsat acasă – că el nu putea să meargă, fiind într-un picior – eu m-am dus la biserică, în acel sat al nostru… că amenajaseră câţiva oameni o capelă, într-o casă, tot într-o casă din asta, dărâmaseră un zid, puseseră un iconostas, făcuseră un fel de… mă rog, un fel de strană. Basarabenii sunt cu muzica, pot să cânte bine, mai ales femeile basarabene. M-am dus în biserică, m-am simţit foarte bine şi liniştit. Preoţi aveam, vreo şapte preoţi, deşi nu toţi participau, dar unii din ei participau… Deci, cântările, Liturghia, s-au făcut aşa cum trebuie, că le-au trimis familiile veşminte, cărţi. După slujbă am plecat acasă şi-am invitat un bătrânel care stătea lângă mine să vină la mine acasă şi-am dat o masă festivă, cu bătrânelul, cu tata, cu mâncăruri deosebite – ceva carne – şi cu căldură, singura căldură în cinci ani de zile! Am băut şi un pahar de vin de la tata…
Seara, a plecat bătrânul acela, vecinul, a plecat la el acasă – un fost ofiţer de poliţie sau nu ştiu ce era. Am rămas eu cu tata, ne-am povestit întâmplările noastre. A doua zi, l-am condus la o maşină care l-a dus la Feteşti. Eu n-aveam voie să părăsesc satul şi-am rămas singur în casă, fără căldură şi cu mâncarea de improvizaţie.”
„Mi-am dat seama că este o şmecherie”
„Prima zi, a doua zi, a treia zi, am văzut un grup, începeau să apară grupuri [de deţinuţi] din ce în ce mai mari şi mai multe. Dacă eu venisem singur, acum veneau câte trei-patru-cinci deodată. Şi-am văzut un tânăr, părea mai îmbătrânit, cu o căciulă mare trasă pe cap. Era Ion Bica, făcuse şapte ani de puşcărie, fusese unul care făcuse parte din rezistenţa [anticomunistă] din Făgăraş.
Împreună cu Tomoiag, un sătean din apropierea Gherlei, şi încă vreo câţiva, am stat de vorbă şi nu ştiu cum se întâmplă că în seara de 31 decembrie, de Anul Nou, mă invită Tomoiag şi cu Nelu – Ioan Bica – la ei, că venise familia lui Tomoiag şi adusese ceva din Ardeal, de-acolo, ceva de mâncare. Şi am stat de vorbă. În momentul ăsta, m-am împrietenit foarte mult cu Nelu şi peste câteva zile el găseşte o casă mai bună şi el a intrat în ea – mult mai bună decât a mea. Şi-atuncea, Nelu îmi spune: <Aurică, vino la mine, dormim împreună şi tu începi să mă înveţi [carte], că eu am fost elev la liceu şi n-am terminat decât 10 clase. Şi tu mă înveţi şi eu voi cere aprobare, vara, să mă duc la Feteşti, să dau [examen] în particular.> Şi-ntr-adevăr, în cursul lunii ianuarie m-am mutat şi am stat cu Nelu şi-a fost foarte bine. Pe el îl ajuta familia, nu trebuia să muncească, i-aducea mâncare, îl ajuta cu bani… Şi ne-am apucat de învăţat foarte serios, mai ales că eu nu găseam de lucru, adică nici nu se găsea de lucru.
În treacăt fie spus, n-am mai lucrat decât mult mai târziu, o dată, am devenit specialist la un circular de tăiat lemne, la un I.A.S., acolo, tot aşa, într-o iarnă, unde am lucrat vreo lună şi ceva. Eu manipulam circularul. Şi iarăşi am mai câştigat ceva, numai luna aia. Şi-apoi, mult mai târziu, am mai găsit [de lucru] la nişte construcţii la care am fost duşi în eroare teribil, nişte construcţii pentru porci. S-a făcut mare tam-tam c-o să vină un şantier, c-o să fie, c-o să câştigăm, nu ştiu ce. Şi n-a început decât la 1 aprilie şi se lucrau mai mult de 10 ore pe zi, încontinuu, şi sâmbăta, şi c-o să câştigăm, o să câştigăm… Dar nu ne-au plătit decât tocmai în luna mai, după 1 mai m-au plătit pentru cele 30 de zile de lucrate, 270-275 de lei, foarte puţin era. […] Am lucrat şi luna mai. Şi, într-adevăr, m-au plătit în iunie pentru mai, cu vreo 600-620 – era destul de bun 620 de lei! – am lucrat ca zidar, zidărie de piatră, aşa-i spunea. Am lucrat în continuare, m-am dus şi luna iunie şi m-au plătit în iulie, dar în iulie am luat numai 200 de lei, deci mi-am dat seama că este o şmecherie. Şi pentru zilele din iulie care erau, vreo 10-15 zile, n-am mai primit nimic, dar construcţia se terminase. Deci, mi-am dat seama că nu se poate lucra şi câştiga cinstit acolo.”
„Ce mult vă mişcă muzica, mai ales în condiţiile astea…”
„Sorţii fac ca sora mea mai mică – terminase şi ea liceul – ne vizitează aicea. Nelu Bica… i-a trimis familia un pick-up cu vreo două sau trei discuri cu nişte nişte muzică italiană, Arrivederci Roma… şi nu ştiu ce. Şi Nelu Bica învârtea manivela şi cânta seara pick-up-ul în faţa casei şi venea sora mea, mai venea încă o fată care fusese acolo deportată mai demult, Iulia Glavatski – am auzit c-a ajuns doctoriţă după aceea, acuma era liberă, se împrietenise cu sora mea – şi încă o prietenă de la Feteşti şi încă o fată de la Sibiu, venise la tatăl ei… şi era aşa de plăcut, seara liniştită. Toată ziua bătea vântul, în cinci ani de zile în fiecare zi a bătut vântul. Seara, se liniştea. Era o linişte formidabilă! Plăcută atmosfera, nu mai era căldura din timpul zilei şi muzica asta era dumnezeiască, cânta, noi am început să dansăm, am început să vedem lumea cu altă… foarte frumos a fost, foarte frumos a fost! A durat asta o lună, două, toată vara. Nici nu vă daţi seama ce mult vă mişcă muzica, mai ales în condiţiile astea, mai ales…
La I.A.S-ul ăla, iarăşi, aveau un difuzor, acolo. Odată, ştiu c-am ascultat un concert pentru vioară, o minune a fost! Niciodată n-a avut atâta frumuseţe în libertate ca acolo… de Max Bruch, concertul pentru vioară. […] Ne-am simţit bine vara. Toamna am găsit şi o casă mai bună, iarăşi, un basarabean care [plecase].”
„Stai şi aştepţi, c-o să venim să te luăm!”
„Devenisem învăţătorul satului, pregăteam copiii, că ăştia care plecau, se liberau, trebuiau să facă faţă mai departe, dar ei n-aveau pregătire, n-aveau şcoală. Îi pregăteam la matematică – la limbi străine nu se punea problema la ei. Şi tot aşa, la basarabeanul ăsta învăţasem şi băiatul şi fata şi el mi-a spus că-mi dă casa. A plecat, mi-a lăsat o casă mult mai mare, arătoasă, cu două camere, încă cu o intrare… Şi m-am mutat acolo cu sora mea. Dar venise iarăşi toamna… şi iarăşi se făceau gropile acelea, plătite bine. Şi eu mă duc la gropi, iarăşi, phaa!… Ce bine era! Veneam seara târziu [acasă], ca să fac zece gropi, să câştig mai mult.
Când vin acasă, găsesc un bilet de la sora mea, pe masă: <Aurică, te-au căutat miliţienii cu doi soldaţi şi au spus că dacă vii până la ora 7 să te duci la ei, la miliţie, dacă nu, a doua zi să te prezinţi la miliţie, la Feteşti. Eu sunt cu Iulia Glavatski şi cu prietenele ei, la Iulia, şi vin puţin mai târziu>. Atunci, când am văzut eu… [zic], mai bine mă duc a doua zi la Feteşti, că mai văd Feteştiul, deşi mă duceam pe jos până la Feteşti – şi cu picioarele goale! […]
A doua zi dimineaţa, cu picioarele goale prin ţărâna aia, prin praful acela care intra până aproape de genunchi – care ziua era totuşi plăcut, era cald, era o plăcere să calci pe el şi pufos şi moale – ajung la Feteşti în jurul orei 9-10. Pe jos am făcut cei 14 kilometri până în oraşul Feteşti. Mă prezint acolo, miliţianul spune, cică: <Păi, mai aşteaptă, mai aşteaptă…> Afară mai văd pe soţia unuia din sat, spun: <Da’ ce faceţi pe-aicea?> <Păi, cum ce fac? Nu ştiţi c-au luat pe soţul meu?> <Cum, l-au luat? Când?>…<Azi noapte… [au luat] vreo jumătate din comună> – şi eu nici nu ştiam! Erau casele aşa de izolate… Mi-am dat seama că şi pe mine tot pentru asta m-au chemat. Am aşteptat până în jurul orei prânzului, când îmi spune miliţianul: <Nu mai pot să te trimit, că bacul a plecat.> Deci, i-a încărcat pe un bac la Dunăre şi i-a dus în Delta Dunării… Cică: <Te duci acasă, stai şi aştepţi, c-o să venim să te luăm!>”
„De-acum a început adevărata singurătate”
„M-am dus acasă pe jos, cam seara am ajuns, m-am culcat, şi-mi spune a doua zi sora mea: <Aurică, aşa de tare ţi-a bătut inima! Toată noaptea…> Ea nu a mai stat decât o zi, a plecat la treburile ei, la Piteşti, şi eu am rămas singur. De-acum a început adevărata singurătate, atât de singur m-am simţit în cei trei ani care au urmat sau patru, cum… e greu de înţeles. Singur, în casă, nici nu mai vorbeam… mai mă întâlneam cu câte un copil pe care-l învăţam, dar mă închisesem în <palatul> meu.
O basarabeancă mi-a dat o cloşcă cu pui. Am pus-o pe ouă şi mi-a scos puişori. Am avut noroc, toţi au trăit, s-au făcut puicuţe, s-au făcut găini. Le-am făcut coteţ, se urcau pe el seara şi dormeau. Dacă eu mai plecam prin sat la cineva, era uşa deschisă, le găseam. Printre ele, o cloşcă, mă primea cu <co-co-co>, adică îmi spunea bine am venit. O mângâiam şi o întrebam ce-a făcut toată ziua şi-am spus să rămână liniştită pe scândura ei. Şi eu mă băgam în camera mea unde aveam pat adevărat acuma, o saltea, un cearşaf, o plapumă şi câte o carte. Mai primeam câte o scrisoare, trecea timpul; aş fi citit, îmi plăcea să citesc… Dar, în general, mă simţeam singur.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1997]
