Dinu Săraru a trecut la cele veșnice sâmbătă, 2 martie.
„Biografia mea este o biografie a unui personaj reprezentând faptul că epoca pe care am traversat-o până la 90 de ani a fost una controversată, din punct de vedere social, politic, cultural, până la absurdul adus la esență. (…) Eu am reprezentat controversele epocii care m-a dus până la vârsta de 90 de ani”, mărturisea într-un interviu scriitorul Dinu Săraru, în anul în care împlinea această venerabilă vârstă. Înainte de a fi autorul a zeci de scrieri, romane, dramatizări, volume de critică teatrală, articole şi reportaje, înainte de a fi director de teatru, fondator de reviste şi şef la Radioteleviziunea Română, fiul învăţătorului Costică Săraru din Slătioara a învăţat ce este frica („frica opresiunii, frica izolării, a detenţiei, frica accesului la libertate”), un sentiment care, după cum ne spune chiar el, i-a marcat subconştientul. Trei luni de detenţie la Canalul Dunăre-Marea Neagră în perioada stalinistă au fost suficiente pentru a amprenta spiritul lui Dinu Săraru, cel care avea să devină un „personaj controversat” (vezi şi volumul de dialoguri cu Vartan Arachelian). De altfel, trăirile, sentimentele şi experienţele de viaţă pe care le-a dăruit semenilor în operele sale, ne înfăţişează o personalitate complexă a culturii noastre, înzestrată cu har şi cu tot ceea ce poate fi mai omenesc. Umorul şi darul extraordinar al povestirii completează tabloul. Vă oferim astăzi câteva fragmente dintr-un interviu savuros pe care l-a acordat realizatorului Octavian Silivestru în 2012, pentru Agenţia de presă Rador Radio România.
„Radioului datorez…”
„Stalinismul nu s-a terminat odată cu epoca stalinistă, a continuat în viaṭa internă de partid ṣi de stat mentalitatea stalinistă. Eu sunt primul scriitor care a descris lagărele într-un roman, în Clipa. Şi descriu acolo un capitol, Frica. Eu am descris în cartea asta lagărul în care am stat eu, lagărul de deṭinuṭi Canalul Dunărea-Marea Neagră, în care am stat eu, victimă a faptului că extracṭia mea era cea care era ṣi neconformă ṣi nimeni până atuncea nu ṣtiuse ce extracṭie am eu, că nici nu m-a întrebat nimeni, niciodată. De pildă, eu, până foarte târziu… nu mi-a cerut nimeni o fiṣă să completez, o autobiografie – nu mi-a cerut! Am intrat [în presă], la 18 ani, fără niciun fel de autobiografie, cu ordinul ăla din 1950…
Să vorbim despre această perioadă: cum aṭi ajuns la Radio?
Am ajuns, că nu mi-a plăcut ṣcoala. Am venit la Bucureṣti, nu mi-a plăcut ṣcoala, am fost la Liceul Mihai Viteazul. […] Nu mi-a plăcut ṣcoala, ṣcoala organizată, dar eram bun la română ṣi am fost iubit de profesorul de limba română. Şi am parat tot timpul. Şi ultima oară, la liceu, la Mihai Viteazul, am rămas corigent la matematică. Şi am învăṭat la ṭară [la Slătioara], se dăduseră corigenṭele ṣi am dat corigenṭa. Directorul adjunct al liceului care, de asemenea, mă iubea ṣi se ocupa de mine [m-a susţinut]… Am trecut, dar toamna nu m-am mai dus, am venit de la ṭară să mă duc la liceu în continuare ṣi nu m-am mai dus, că eram bolnav să fac gazetărie. Stăteam pe lângă revista Flacăra care avea pe strada Academiei sediul ṣi era condusă de Beti Luca, soṭia lui Vasile Luca. Această revistă Flacăra, era cu Pompiliu Ionescu, Caraion, critic literar din vechea gardă de gazetari de stânga, cu ochelari mari, un tip deṣtept, tot aṣa, mi-a plăcut de el ṣi lui i-a plăcut de mine. Şi mă ṭineam toată ziua pe la ei, pe la redacṭie. […]
Am dat concurs la Radio la începutul lui noiembrie [1950] sau la sfârṣitul lui octombrie ṣi în 15 noiembrie a apărut ordinul prin care am fost anunṭat că prin concurs am fost angajat la postul de Radio Bucureṣti, la redacṭia Carnetul Cultural, reporter III sau IV, Săraru Constantin Grigore. Şi m-am trezit angajat la Radio, deci, la jumătatea veacului trecut – ca să aveṭi o idee de când sunt eu legat de Radio ṣi am rămas legat până în ziua de azi!
Radioului datorez ṣi gazetăria pe care am făcut-o ṣi literatura pe care am scris-o, meseria de scriitor ṣi <civilizaṭia ceasului> ṣi disciplina ṣi uzul societăṭii bune. Pentru că noi eram trimiṣi, reporterii ăṣtia, să participăm la evenimente care erau de cea mai frumoasă ṭinută intelectuală, cu un public de cea mai aleasă ṭinută, la interviuri, la convorbiri cu personalităṭi absolut remarcabile ale ṣtiinṭei ṣi culturii româneṣti. Am crescut de la 18 ani în mijlocul acestei lumi, nu în mijlocul pegrei ăsteia care populează ṣi radiourile ṣi televiziunile ṣi aṣa, cu nu ṣtiu ce golani motocicliṣti ṣi sunt ṣi <guriṣti> ṣi antreprenori de târguri, bâlciuri culturale-artistice, de varietăṭi ṣi aṣa mai departe. În altă lume am crescut, în altă lume am învăṭat să mă îmbrac, în altă lume am învăṭat să mă bărbieresc în fiecare dimineaṭă ṣi chiar de două ori pe zi, dacă seara trebuia să mă mai duc undeva. Şi să port cravată ṣi să mă uit la ceas ṣi să respect ceasul ṣi, cum am mai spus odată chiar la postul de Radio Bucureṣti, azi nici ora exactă nu mai este exactă, a posturilor de radio ṣi televiziuni.”
„Experienṭe nefericite care fac trimiteri la actualitate”
„Eram director la Teatrul Mic [1977-1990]. Şi am pus în scenă Richard al III-lea. Şi a fost un spectacol extraordinar, cu lume, cu omor de oameni, antitotalitar, anti-… Şi afiṣul făcut de soṭia lui Blaier, Clara Blaier… era o unguroaică extraordinar de frumoasă ṣi de talentată ṣi ne-a făcut un afiṣ – Ştefan Iordache juca Richard al III-lea – ṣi a făcut ea un cap de rege, cu coroană de aur ṣi cu regele legat cu un prosop la cap, că-l doare capul… afiṣul a luat premiu în America!
În sfârṣit, spectacolul a fost pus sub urmărire, a fost anchetat, nu mai discut lucrurile astea. Fapt este că în presă a fost lăudat, deṣi Teatrul Mic, de o anumită grupare nu era simpatizat, pentru că era un succes mare al Bucureṣtiului. A fost, cum s-a spus după aia, s-a recunoscut, dar după atâta timp, după ce-am fost dat eu afară, în ’90, că a fost singura oază de libertate. Singurul om care a pus sub semnul întrebării spectacolul ṣi concepṭia a fost Mihnea Gheorghiu – mentorul meu! – care a spus că ṣi la noi se fac experienṭe nefericite, care fac trimiteri la actualitate. Deci, susṭinea ideea celor care au spus: <Ai văzut ce a făcut Săraru în Sărindar? Atacă dictatura din România!>
Pun [în scenă] Scrisoarea pierdută, care a fost cea mai mare anchetă de Securitate de la Teatrul Mic. […] Am fost apărat de grupări diverse care… – deṣi intenṭia a fost, cum să zic, decapitarea Teatrului Mic ṣi zdrobirea Teatrului Mic care avea succesul ăsta monstruos în Sărindar – dar am fost apărat în presă, de la Paleologu, la Răzvan Theodorescu, de la Răzvan Theodorescu la Cristoiu, dar cine nu…?! Au fost solidari cu spectacolul, că a fost cea mai mare anchetă de Securitate. Şi a apărut un articol în România Literară: <Oameni de teatru care fac experimente cu opera lui [Caragiale], ca să facă trimiteri la actualitate>.”
„O emisiune trăsnet!”
„Fiind ṣeful cultural al Radioteleviziunii Române, în Occident începuse să se vorbească de Ezra Pound care fusese poet fascist, mă rog, american, dar chiar ṣi americanii l-au reabilitat, l-au reabilitat ṣi europenii, mare poet, foarte mare poet! A avut această nefericită orientare ideologică în perioada hitleristă. Şi a fost cumplit destinul lui din acest punct de vedere, aproape să fie exonerat din cultura mondială. Până la urmă s-a revenit ṣi acum Ezra Pound e tradus în toate limbile lumii, peste tot… e una dintre marile voci poetice ale lumii moderne. Dar eu, fiind un om informat, pentru că am fost iscoditor toată viaṭa ṣi mi-a plăcut să fiu jurnalist ṣi pentru mine, nu numai pentru cei pe care îi slujeam eu în calitate de gazetar, am aflat că a început revitalizarea, renaṣterea, reintroducerea în circuit a lui Ezra Pound. Şi atunci am chemat pe cei care se ocupau de emisiunile de poezie la Televiziune ṣi le-am spus să facă o emisiune Ezra Pound, 15 minute. Şi am făcut o primă emisiune în România, de 15 minute… Ce se întâmplase [pe vremuri] cu Goga – era acelaṣi lucru! – nu mai puteam să-l vedem pe poetul Goga, că fusese… colaborase cu legionarii.
Şi s-a difuzat emisiunea ṣi am avut succes cu ea, nu mai ṭin minte acuma cine a interpretat, cine a citit poeziile, dar a fost o emisiune trăsnet! Cred că în ṭările socialiste am fost primul, cum am fost cu Maestrul ṣi Margareta – am pus la Teatrul Mic Maestrul ṣi Margareta cu 10 ani înaintea ruṣilor! Şi a avut succes în cercurile intelectualilor.”
„Vine Camil să te vadă”
„Cum l-aṭi cunoscut pe Camil Petrescu?
Într-o împrejurare foarte delicată. Eram îndrăgostit de scriitor, am scris ṣi un roman, Moartea pinguinului albastru, se numea, cu subsoluri, ca în Camil Petrescu. Şi m-am îndrăgostit de o magnetofonistă de la Radio care avea 19 ani ṣi eu 21, cred că. Şi, pentru că n-aveam răbdare, am cerut-o de nevastă ṣi am luat-o de nevastă… Şi el [Camil] stătea pe Pitar Moṣ, la intrarea prin strada Dionisie Lupu, la bloc. Dar ele intrau – ea cu mă-sa – mă-sa fusese în cenaclu, scriitoare de poezii pentru copii, fusese în cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu. Erau mai multe, aṣa, curvete ale timpului, care… scriau poezii. Unele erau mai talentate, altele mai puṭin. Una de care mi-a plăcut mult – era viforoasă, dar eu eram foarte convins de tinereṭea mea ṣi mi se părea că e bătrână, dar care mi-a plăcut de ea, aṣa, ṣi ei de mine – se numea Cella Serghi, tot de la cenaclul Sburătorul, al lui Lovinescu. Am fost prieten cu ea, dar, mă rog, eu am fost mai îngâmfat decât trebuia. Pe semne că eram foarte bătăios, aṣa, îmi plăceau fetele foarte tinere ṣi frumoase…
Dar, înainte, aveam această fată, Marilena Iovan. Şi mama ei era poeta Iovan din cenaclul ăla. Nu ṣtiu pe unde publicase poezii pentru copii, aṣa. Şi m-am însurat cu ea. N-am spus acasă, la Slătioara, ṣi m-am dus eu cu ea la primărie ṣi atâta. Şi avea niṣte rude mai prăpădite, printr-o mahala, nu mai ṭiu minte pe unde, aṣa. Şi ele aveau două cămăruṭe în [strada] Dionisie Lupu ṣi intrau pe scara de serviciu. Pe scara asta de serviciu erau ṣi closetele apartamentelor, erau closete cu tub din ăla, aṣa, prin care, de sus până jos, contribuia toată suflarea la <îmbunătăṭirea solului> bucureṣtean…
<Dom’le, noi i-am spus lui Camil…> – mi-a spus această Iovan, soacra mea, care îṣi iubea fata, n-avea tată fata, o făcuse aṣa, copil din flori, Marilena Iovan asta, magnetofonistă la Radio – foarte drăguṭă, blondă, cu zulufi, aṣa, cu o faṭă… cu roṣu în obraji, cu un zâmbet special pe care l-am recunoscut după aia, eu – mi-a spus: <Vine Camil să te vadă, că i-am spus…> Camil era Camil Petrescu. Şi, în sfârṣit, agitaṭie mare, că vine Camil ṣi să se ducă mama fetei jos, să asculte când [sună]… că ăsta e nervos, că dacă nu răspunzi la prima sonerie nu stă ṣi se supără, că e surd ṣi nu poṭi să spui: <Vin, Camil…> sau <Un moment, aṣteptaṭi> ṣi nu ṣtiu ce ṣi n-aude ṣi atunci trebuie să fii aproape când sună. Că suna jos ṣi ele stăteau la etajul trei, în blocul ăla, aproape mansardă era, acolo unde aveam noi o cămăruṭă, aṣa.
Şi a venit Camil ṣi l-a aṣteptat jos, pe urmă a venit sus, eu eram sus cu fata. Şi îi zicea ṣi fata tot <Camil> ṣi ea tot <Camil>… Şi el a venit cu prăjituri […] de la Capṣa, cofetăria Capṣa, nu Nestor. Şi multe a adus, ṣi tort ṣi amandine ṣi sarailii ṣi nu mai ṣtiu ce mai era acolo. Şi, o mare prietenie! Şi eu mă uitam la fată ṣi mă uitam la Camil ṣi m-a trecut apa: era fata lui Camil!… Nici n-am putut să întreb, dar semăna!… Aceeaṣi chestie, zâmbetul acelaṣi, în sfârṣit. Şi pe urmă mai venea pe la noi, să vadă fata… Şi a rămas aṣa… Deci, era un copil nerecunoscut, dar de care el se ocupa aṣa, aiurea în tramvai! […]
L-am cunoscut pe el când stătea unde-i Sala Palatului acuma, unde-s blocurile alea, [unul] era blocul în care stătea el. Când am fost eu la el acasă, am rămas surprins că nu citea literatură. Şi am fost întâi surprins, pe urmă dezamăgit. Pe urmă m-am dumirit, că apăruse Pe Donul liniṣtit de Şolohov ṣi îl <mâncasem> ṣi eram fascinate – mare scriitor! Mare de tot, aṣa cum ar fi Márquez acuma. Şi m-am dus ṣi i-am spus: <Ştiṭi că a apărut Donul liniṣtit?> ṣi nu ṣtia! Şi avea un dulap aṣa, frumos, stil, cu cărṭi, un fel de bibliotecă de-asta burgheză, de ṣtiinṭă de matematică, de istorie, de filosofie, de alte prostii. Şi nu era nicio carte de literature. Şi a venit ṣi-a zis: <Dragul meu, eu să ṣtii că din 1940 n-am mai citit literatură ṣi nu mă mai interesează literatura, chiar dacă am scris! M-am ocupat de matematică, de cu totul… nu… Eu am intrat la Academie la Secṭia de matematică, nu la Secṭia de literatură…> ṣi eu am rămas cu gura căscată! În sfârṣit… ṣi până la urmă, lui i-a placut de mine, că făceam cronică teatrală la radio. Pe urmă începusem ṣi-n presă ṣi îi plăcea de mine.”
„…De mine era vorba!”
„Când aṭi început să faceṭi cronică teatrală?
La 19 ani…
Adică la un an după ce v-aṭi angajat în Radio…
Da! [Alexandru] Balaci m-a trimis la cronică teatrală. Adică m-a luat cu el la spectacole ṣi-atunci… Întâi am scris cronică literară la radio, recenzii cu titlu de Cronică literară. Şi mi le citea doamna Ana Mihăescu. Se anunṭa la radio, pe stâlp, pe Calea Victoriei, după masa la ora 6, Cronica literară, de Dinu Săraru. Şi eu eram ăla care umblam pe Calea Victoriei ṣi mă duceam la Capṣa – dar eram un puṣti! – dar de mine era vorba. […] Că erau difuzoare pe Calea Victoriei, ascultai posturi… oraṣul era mic, eram noi ṣi ai noṣtri în oraṣul ăla… Mai apăreau ṣoferii, cu taxiurile vechi, când am intrat eu în Bucureṣti ṣi chiar în perioada aia. Dar scriitor cu maṣină… [Maşină] n-avea decât… sigur, afară de Sadoveanu care avea de la stat, dar maṣina lui personală numai Cezar Petrescu avea. Şi înainte, Rebreanu, care ṣi-o cumpărase din premiul Udriṣte Năsturel…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2012]
