Mircea Dumitrescu
Dislocările celor din Banat (1951-1955) şi fixarea cu DO (1955-1963), în Bărăgan, a unor oameni „vinovaţi” doar în ochii regimului comunist au fost acţiuni cu caracter represiv • bunurile, mijloacele lor esenţiale de trai, au fost confiscate de autorităţi • zecile de mii de victime au trăit ani de zile într-o stare de nesiguranţă, teroare, provizorat, sărăcie • s-au destrămat familii, iar unii dintre locuitorii acestei „Siberii româneşti” au rămas în cimitirele satelor pe care le ridicaseră fără voie în mijlocul câmpurilor.
Fiind cunoscut ca având vederi legionare şi anticomuniste, Mircea Dumitrescu a fost arestat în 1948 pe când era student la Agronomie. A fost condamnat la 15 ani de detenţie, ca şef al unui lot de 20 de „bandiţi”. A trecut prin închisorile de la Piteşti (unde a fost supus reeducării), Târgu Ocna, Aiud. Eliberat în 1963, a fost trimis la Rubla (Valea Călmăţuiului) cu DO. Satul fusese întemeiat în 1951 de deportaţii din Banat (147 familii de români, 39 de basarabeni şi bucovineni, 11 de aromâni, 246 de germani, 8 de iugoslavi). Bun observator al detaliilor, Mircea Dumitrescu ne povesteşte viaţa sa de pedepsit cu domiciliu obligatoriu într-o perioadă în care, oficial, regimul din Republica Populară Română se mai relaxase. De remarcat, printre amănuntele cu care el recompune acea epocă, un fapt care poate părea azi uimitor: pentru a fi angajat brigadier la ferma de porci a trebuit să dea un „examen”: să arate că ştie tabla înmulţirii…
Încheiem serialul nostru despre represiunea prin deportare, dislocare şi fixare cu domiciliu obligatoriu în Câmpia Bărăganului cu această mărturie lui Mircea Dumitrescu, o poveste de viaţă asemeni multora din anii comunismului.
Cu DO la Valea Călmăţuiului, „probabil pentru lipsă de reeducare”
„Atunci când vi s-a terminat pedeapsa, în 1963, de ce aţi mai primit domiciliu obligatoriu?
Ar trebui să întrebăm pe colonelul Crăciun care a spus în închisoare – după ce eu plecasem de acolo – colegilor mei de generaţie, care mă cunoşteau: <Uite, până şi Dumitrescu>, zice, <a plecat acasă… N-avea haine, i-a adus haine şi a plecat cu avionul…> Mă luase cu un miliţian de ăsta de-al lui şi m-a dus la Brăila şi de acolo la Valea Călmăţuiului. Probabil [pentru] lipsă de reeducare, ceva de genul ăsta…
Când aţi fost dus la Valea Călmăţuiului, aţi ştiut unde sunteţi dus şi de ce?
Nu, nu, am aflat la Securitatea din Brăila că am doi ani domiciliu obligatoriu în comuna asta.
Şi acolo când aţi ajuns unde aţi locuit?
Întâi m-au trimis… m-a dus ăsta care mă însoţea la miliţianul satului care a zis: <Domnule…>, nu prea avea locuri, dar, în sfârşit… M-a dus în cameră la un om. Satul ăsta fusese creat de români de pe frontiera cu Iugoslavia, îi adusese acolo, în câmp. După aceea le-a adus ceva lemne. S-au apucat să facă bordeie sau case din chirpici. […] Au fost deportaţi din regiunea aceea a Banatului românii care erau <periculoşi>, vezi Doamne, şi nu ştiu pe ce lăţime a fost [fâşia] asta evacuată. În general erau sau macedoneni aduşi [veniţi] din Cadrilater acolo sau moldoveni aduşi [veniţi] de prin Basarabia. Pe ăştia i-au luat de acolo, au dormit o vreme prin dulapuri… […] Şi în timpul ăsta şi-au făcut bordeie sau case. Fiecare casă avea, în general, o cameră de intrare şi încă o cameră, două camere, acoperite cu stuf, coceni, treburi din astea. Şi s-a ajuns la o anumită înţelegere cu Tito, s-au destins relaţiile. […] Lucrurile s-au destins, lumea a avut voie să plece îndărăt, care de unde venise. Şi în situaţia asta au rămas multe case libere unde au băgat acum foşti deţinuţi.”
„Eu nu ştiam că în socialismul ăsta oamenii, ca să trăiască, trebuie să fure”
„În Valea Călmăţuiului, după o vreme… trebuia să câştig şi eu ceva, să mănânc. N-aveam cum să aştept de la părinţi, că aveau şi ei o pensie săracă. Şi m-am dus la ferma care avea toată suprafaţa asta, 10, 15 sau 20 de hectare, cât au avut, să mă angajez la o muncă oarecare. Şi acolo am stat de vorbă cu directorul secţiei de zootehnie. Eu mă arătam foarte cunoscător – am făcut un an de Agronomie. În puşcărie stătusem de vorbă cu diverşi oameni de specialitate despre creşterea vitelor şi aşa mai departe. Stau de vorbă cu inginerul acesta şi povestesc una-alta, ce-am făcut, ce-am dres. Ei, m-a trecut la examen. La examen a fost să-i spun tabla înmulţirii, că eram doi absolvenţi de liceu, respectiv studenţi la Agronomie. Eu am ştiut tabla înmulţirii. Săracul, ălălalt, nu mai ştia. Şi m-a angajat pe mine ca brigadier la porci.
Şi eu am fost căpos… M-a primit foarte bine şeful de fermă, [mi-a zis:] <Te plimbi dumneata pe-aici şi-mi spui ce crezi.> M-am plimbat eu printre padocurile alea de porci, auzeam ce vorbesc oamenii acolo. A venit el: <Dumneata ce crezi?…> <Păi, rămân aci, dar cu o condiţie.> <Ce condiţie?> <Aicea eu sunt şeful.> <Ai curaj?>, zice el. Zic: <Am!>… Am plătit acest curaj.
Ferma, adică sectorul acesta era al crescătoriei de purcei care veneau, [erau] ţinuţi aici şase săptămâni, două luni, aşa ceva şi trebuiau daţi la îngrăşătorie. Ei, se zicea atunci că, prima dată când s-au dat purcei la îngrăşătorie de 15 kilograme, [au căpătat] doar 7-8 kilograme, că se fura mult. Ei, eu nu ştiam că în socialismul ăsta oamenii, ca să trăiască, trebuie să fure! Nu-mi plăcea că mulţi dintre şmecherii ăştia de muncitori plecau cu laptele adus pentru purcei acasă sau cu grăunţele. Şi am început să fac ordine în treaba asta. E foarte mare lucru să fii în Bărăgan brigadier la porci! Eşti… ce? un colonel e nimic pe lângă tine: tu faci pontajul, tu stabileşti salariile, de toate. Şi ăştia s-au revoltat şi m-au reclamat la Securitate!”
„Un bandit, venit din puşcărie, să fie aicea şeful nostru”
„Într-o zi m-am trezit aşa, pe nepusă masă, că sunt chemat la o şedinţă lărgită de partid, în care erau directorul acestei ferme, nişte ingineri şi securiştii de la Brăila. Eu nu-i cunoşteam, dar după grade, maior, colonel… Şi au început să vorbească la ai mei, porcarii: <Un bandit, venit din puşcărie, să fie aicea şeful nostru, să ne necăjească…> Şi după vreo jumătate de ceas de agitaţie din asta – sau cât o fost – zice colonelul ăla: <Păi, domnule, să lăsam un moment de pauză, fumăm câte-o ţigară.> Stam şi eu afară şi aşteptam să se termine povestea. Vine el la mine şi zice: <Şi ce o să faci acuma?> <Ce să fac, rămân în sat, oi găsi eu ceva de muncă şi acolo.>
S-a terminat cu pauza. Au mai vorbit vreo doi-trei, tot aşa, cu <Jos banditul!> Şi ăsta s-a ridicat şi zice: <Dacă v-ar cere să furaţi, să nu daţi alimente la vreme, să lipsiţi, veniţi la mine şi-mi spuneţi. Dar dacă vă cere să faceţi treabă, [puteţi] să aveţi şi stea în frunte, că tot vă curăţ!> Şi aşa a fost discursul lui… N-a mai mişcat nimeni după aceea, după treaba aceasta care era prin luna martie. Am mai stat cam patru luni şi s-a ridicat domiciliul obligatoriu.”
„Ar trebui să ne ajuţi…”
„Ajungând în Bucureşti, au început să mă caute pe-acasă nişte indivizi din ăştia care mă invitau să stăm de vorbă pe malul Lacului Fundeni sau în Pădurea Andronache. <Uite, dumneata ar trebui… ai văzut ce înseamnă închisoarea, suferinţă, plângeri de dorul [celor de acasă], dar>, zice, <ar trebui să ne ajuţi… Deci, colaborezi cu noi?>… Ei, aicea era întrebarea cea grea, aici trebuie să ne lămurim. [Zic:] <Dacă am să văd că cineva încearcă să dărâme ceva în ţara asta, bombe, chestii, scandaluri, şi dacă văd că-i periculos, vin şi vă spun, dar nu pentru că m-am angajat în prealabil. N-avem nicio legătură, nicio obligaţie unul faţă de altul.>
Au mai venit de vreo două-trei ori şi pe urmă m-au lăsat în pace… Şi n-am mai avut nici un fel de necazuri de atunci.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
