Răzvan Moceanu
Joi, 14 martie, se împlinesc 105 ani de la naşterea lui Alexandru Paleologu, scriitor, critic literar, diplomat şi om politic.
* * * * *
Alexandru Paleologu s-a născut la 14 martie 1919, la Bucureşti, părinţii săi fiind Mihail Paleologu – avocat, deputat PNL în perioada 1928-1931 şi 1932-1933 şi secretar general în Ministerele Justiţiei (1930-1931) şi Finanţelor (1932) – şi Elena (născută Vidraşcu). Tatăl său i-a transmis de mic pasiunea pentru Caragiale şi pentru Montaigne.
A urmat cursurile liceului „Spiru Haret” şi a debutat ca elev, în 1934, la ”Mlădiţa”, cu articolul ”Literatura condamnabilă”, apoi a colaborat sporadic, un timp, la publicaţiile „Vlăstarul”, „Universul literar” şi „Gândirea”.
În decembrie 1940, intră la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Cavalerie de la Sibiu, iar la începutul războiului se afla în Regimentul de Gardă Călare. A fost trimis, apoi, ca instructor, la şcoala militară pe care o urmase la Sibiu.
În 1943, a absolvit cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti.
După trecerea României de partea Aliaţilor, Alexandru Paleologu a fost referent în Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului (1944-1945), apoi ataşat de legaţie în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (1946-1947).
Între anii 1948 şi 1950 studiază regie şi teatrologie la Institutul de Teatru şi face practică de asistent de regie la Teatrul Naţional şi la Teatrul Armatei din Bucureşti.
Au urmat anii în care a fost căutat de Securitate, însă va reuşi să dispară şi să intre în clandestinitate, sub nume fals – ca Ion Crăifăleanu -, ascunzându-se în primul an mai ales în Bucureşti, dar şi în Ploieşti, Piteşti, Drăgăşani, Iaşi, Zărneşti.
La finalul anului 1950 şi începutul anului 1951, a ajuns la Câmpulung-Muscel, unde îl reîntâlneşte pe filosoful Constantin Noica, pe care îl cunoştea de dinainte de război şi care se afla acolo cu domiciliu obligatoriu din 1949. Va începe un „stagiu” de cinci ani la Câmpulung, în cursul căruia Paleologu îl frecventează aproape zilnic pe filosoful cu zece ani mai vârstnic decât el, al cărui discipol entuziast devine. Sub îndrumarea lui Noica, Alexandru Paleologu a studiat limba greacă, apoi a citit, în original, Goethe, Kant şi Hegel în ordinea impusă de filosof, în cadrul „celor o mie şi una de nopţi ale dialecticii”, după cum le spuneau cei doi.
După „despărţirea de Noica” şi reîntoarcerea în Bucureşti, Alexandru Paleologu a fost angajat, în decembrie 1956, prin concurs, cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei din cadrul Academiei Române, la secţia de artă medievală (bizantină).
Alexandru Paleologu va fi arestat la 9 septembrie 1959, în cadrul procesului ”lotului Noica-Pillat”, şi a fost dus la închisoarea „Malmaison” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (Bucureşti). În urma unui proces-simulacru, a fost condamnat de Tribunalul Regiunii a 2-a Militare la paisprezece ani de muncă silnică pentru ”crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Din lotul de condamnaţi mai făceau parte Constantin Noica, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George, Dinu Pillat, Arşavir Acterian, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Beatrice Strelisker.
A executat anii de închisoare la Ostrov, Jilava, Giurgiu şi Botoşani. A fost eliberat la 24 iunie 1964, în urma graţierii prin Decretul 310 din 1964. De prevederile aceluiaşi decret au mai beneficiat alţi 3.467 de condamnaţi.
A fost reîncadrat la Institutul de Istorie a Artei, la secţia de teatru, şi a început să publice în „Studii şi cercetări de istoria artei” (lucrările ”Societatea românească, spiritul public şi teatrul între 1849-1878″, „De la Caragiale la Eugen Ionescu şi invers”, „Teatrul lui Lucian Blaga”), precum şi în „Revue roumaine d’histoire de l’art” (eseul „Autour du quatrieme centenaire de Shakespeare”).
În 1967, a fost secretar literar al Teatrului „Constantin I. Nottara”, iar apoi a fost angajat de Marin Preda ca redactor la Editura Cartea Românească, unde a lucrat de la înfiinţarea instituţiei, în 1970, până în 1976, când s-a pensionat.
A debutat editorial în 1970, cu volumul de studii şi eseuri „Spiritul şi litera”, premiat de Uniunea Scriitorilor. Au urmat „Bunul simţ ca paradox” (1972), „Simţul practic” (1974), „Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu” (1978, Premiul Uniunii Scriitorilor), „Ipoteze de lucru”, „Alchimia existenţei” (1983).
Alexandru Paleologu a mai colaborat la revistele „Gazeta literară”, „România literară”, „Luceafărul”, „Viaţa românească”, „Secolul 20”, „Convorbiri literare”, „Argeş”, „Contemporanul” ş.a.
În primele luni ale anului 1990, a fost primul și unul dintre cei foarte puțini oameni de cultură români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea şi își cere public iertare pentru ceea ce va numi „o obnubilare a inteligenței”. Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție la Botoșani în 1963, sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor. Mărturia sa va fi publicată mai târziu (în 1995) într-un volum de convorbiri cu istoricul și romancierul Stelian Tănase, „Sfidarea memoriei”.
După Revoluţia din decembrie 1989, Alexandru Paleologu a fost numit ambasador în Franţa (februarie-iunie 1990, fiind demis după ce şi-a afirmat opţiunea pentru forma monarhică de guvernământ şi după ce s-a solidarizat cu demonstranţii din Piaţa Universităţii, declarându-se „ambasador al golanilor”). Despre această perioadă din viaţa sa a relatat în cartea „Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des Golans” (Paris, 1990), apărut în traducere la Bucureşti în 1991 („Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor”).
A urmat apoi o carieră politică, fiind senator al Partidului Alianţei Civice (1992-1996) şi apoi senator al Partidului Naţional Liberal (1996-2000, 2000-2004).
După 1989, a devenit membru al Asociaţiei Ziariştilor Români (din 1992), preşedinte de onoare al Asociaţiei Ziariştilor Români din Occident (Paris) (din 1991) şi preşedinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (cu sediul la Paris).
După 1989, a publicat volumele „Sfidarea memoriei. Convorbiri cu Stelian Tănase (aprilie 1988-octombrie 1989)” (1996), „Despre lucrurile cu adevărat importante” (1997), „Interlocuţiuni” (1998), „Politeţea ca armă” (2000), „L’Occident est a l’Est” (2001), „Moştenirea creştină a Europei” (2005).
În anul 2000, a fost distins cu Premiul de Excelenţă în Cultura Română, de către Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Arte şi grupul de presă ”Curentul”.
În 2003, editura Polirom a publicat o ediţie omagială la adresa scriitorului, îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Tudorel Urian: „Nostalgia Europei. Volum în onoarea lui Alexandru Paleologu”.
Alexandru Paleologu a murit la 2 septembrie 2005, la Bucureşti. Slujba de înmormântare a fost organizată la Biserica Mavrogheni din Bucureşti, fiind oficiată de Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania, prieten al său. La slujbă au participat ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, diplomaţi şi politicieni, iar Regele Mihai a transmis un mesaj citit de fiul lui Alexandru, Theodor Paleologu.
În martie 2009, scriitorul şi omul politic Alexandru Paleologu, care ar fi împlinit 90 de ani, a fost omagiat, la Ceainăria Cărtureşti din Bucureşti, în prezenţa fiului său, ministrul Culturii, Theodor Paleologu, dar şi a unor personalităţi marcante din lume culturală, care l-au cunoscut şi i-au fost alături regretatului om de cultură, printre aceştia aflându-se istoricul Neagu Djuvara sau scriitorii Mihai Şora şi Barbu Cioculescu, conform Agerpres. Theodor Paleologu a precizat că a ales să plaseze acest eveniment sub semnul cărţii tatălui său, „Politeţea ca armă“, pentru că politeţea poate părea, astăzi, ceva bizar, deşi, în fond, ea este o forţă.
La 22 februarie 2020, personalitatea lui Alexandru Paleologu a fost evocată, de către fiul său, Theodor Paleologu, în cadrul unei duble lansări: o nouă ediţie a cărţii „Spiritul şi litera”, publicată de Casa Paleologu, şi CD-ul cu interviuri „Eleganţa ca armă”- un CD de interviuri cu scriitorul.
Alexandru Paleologu a fost un dandy al vremurilor sale, un intelectual şarmant, unul dintre ultimii boieri veritabili ai neamului său…
