Partea a II-a
Studenția în regimul comunist între mit și realitate
Interviu realizat de Alexandru Balaci
A.B: Domnule profesor, vă mulţumesc în numele tuturor colegilor mei de la Centrul de Istorie Orală. Ca o scurtă introducere pentru partea a doua a interviului, data trecută am discutat despre copilăria Dvs, ne-aţi povestit cu lux de amănunte despre cum aţi crescut Dvs, care au fost condiţiile în care v-aţi maturizat, iar astăzi am convenit să ne povestiți despre anii de studenție ai Dvs în comunism. Vă rog…
D.P: Şansa vieţii, dacă se poate spune, nu numai pentru mine, dar pentru generația noastră întreagă, este că formarea profesională s-a făcut într-o perioadă de înnoire social-politică, aş spune de deschidere (n.r.: perioada deschiderii culturale), la care părinții nu se așteptau, revenirea la afirmarea unor valori naţionale introduse, la începutul anilor 1960, mai ales după 1964, cu destulă timiditate. De exemplu, în manualele şcolare care, poate doar cu câţiva ani înainte, nici nu îndrăzneau sau nici nu îndrăzneai să spui numele… Lucian Blaga… şi nu e singurul. Apoi, îmi aduc bine aminte de anul 1967, când am asistat la o amplă manifestare, foarte puternică şi emoţionantă, legată de Marile Bătălii din 1917 (n.r : aniversarea a 50 de ani de la luptele Mărăști, Mărășești și Oituz), iar activitățile desfăşurate atunci în toată ţara au purtat o amprentă care s-a impregnat în sufletele noastre de tineri, cu o anumită mândrie: iată, armata noastră, poporul nostru au reuşit într-un moment de criză – şi după Al Doilea Război Mondial noi aveam să trecem printr-o criză prelungită – să-şi afirme identitatea, voinţa de libertate şi unitate, valori fundamentale. Jertfele de sânge au fost foarte mari, ni se povestea, atunci am făcut şi nişte drumuri prin ţară şi am văzut în multe locuri, în comune, la sate erau mici troițe, sau monumente mai impozante care aminteau de aceste sacrificii.
D.P. : Şi poate atunci când, pe acest fond de deschidere, tatăl meu a vorbit despre bunicul, căzut la datorie în septembrie 1916, la retragerea unităţilor noastre de la Sibiu – tatăl meu avea un an și jumătate, iar bunică-mea (Ileana) avea încă 6 copii mai mărișori de crescut. Vă daţi seama, în ţara ocupată! Tatăl meu mi-a spus nu o dată: „Nu trebuie să uităm şi să purtăm în inimi mereu icoana acestor făuritori, necunoscuți majoritatea, sau cunoscuți pe plan local. Nu numai oamenii mari făuresc ţări, dar şi cei care, prin truda lor, prin sacrificiile lor, au făcut ca România să existe”.
De aceea, pe lângă acel dor ascuns şi dezvăluit din când în când de călătoriile de care vorbeam, impulsul mamei (Alexandrina) şi al bunicii (Victoria Bajdavela) de a răscoli filele trecutului familiei avea să fie dublat cu acest sentiment trainic de cunoaştere a istoriei neamului. Fratele cel mare al tatălui meu (Ion), profesor de română, fost director la Liceul din Curtea de Argeş, care era un îndrăgostit al drumurilor istorice şi care mi-a spus mereu: „Trebuie să așterni pe hârtie aceste gânduri, aceste impresii”. Aşa încât eu, care eram spre sfârşitul anilor 1960, olimpic la matematică, la fizică, la un mare liceu din Capitală, „Matei Basarab”, istoria fiind încă doar o pasiune, dar nici gând nu se punea în discuţie că îmi va fi şi o profesie, şi curând mai mult: o trăire profundă. Dar a intervenit… pentru că examenele de intrare în facultate erau deosebit de strânse (n.r .: număr mare de candidați pe locuri), o temere: introducerea examenului de economie politică la Academia Comercială (A.S.E). Pe vremea aceia nu prea pricepeam eu foarte multe, ce înseamnă, dar mi-a fost teamă că va influenţa rezultatul examenului de admitere. Aşa încât, cu foarte puţin timp înainte de 1970, am spus părinților (mama era economist) că, totuşi, mă voi duce la Istorie. A fost o surprindere mare, mai puţin pentru tatăl meu, care îmi insuflase, într-un fel, această pasiune, dar nu era un om care să îmi impună ce aştepta el: mi-a lăsat mereu această libertate de alegere şi de gândire. Trecuse prin multe în viaţă, văzuse şi moartea în timpul războiului… astfel încât m-am pregătit ultimele două luni jumătate dinainte de marea încercare. N-am intrat cu cea mai mare medie, dar am intrat, fusesem peste 16 pe un loc (!).
A.B: Pe loc…
D.P: Pe loc. Doar la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, la acea dată, erau între 18-20 de candidați pe loc. Astfel că, în toamna lui 1970 mă număram printre studenţii Facultăţii de Istorie, care îşi avea sediul temporar încă în imobilul de pe strada Edgar Quinet. Corpul bombardat care se prăbușise în 1944 era în reconstrucție, aşa încât am avut apoi şi şansa să învăț în actualul sediu al Facultăţii de Istorie, să fim prima serie care pășeam, în februarie sau martie, nu mai ţin minte exact, 1971 şi să îmi desfășor activitatea sub îndrumarea unor profesori atât… de mare clasă! Ioan Nestor, Dumitru Berciu, Emil Condurachi, Achim Popescu, Radu Manolescu sau profesori foarte tineri, dintre care Gheorghe Zbuchea, Constantin Buşe şi Ioan Scurtu erau cei mai activi şi mai inspiratori pentru noi, tinerii, prin atacarea unor obiecte, subiecte, modalităţi înnoitoare la acea data în cercetarea istorică, mai ales că publicațiile istorice se înmulțiseră, iar revista „Magazin istoric” o căutam în fiecare lună cu înfrigurare, deşi tirajul acesteia era, la un moment dat, de peste 100 000 de exemplare. Şi nu se găsea decât cu greutate.
Am avut această şansă a profesorilor dedicați care ne-au învăţat miracolul citirii izvoarelor, să scrutăm istoria prin intermediul arhivelor, al documentelor de arhivă; aici trebuie să rostesc în primul rând numele profesorului de (ştiinţe) auxiliare, Gheorghe T. Ionescu. Ne-a insuflat acest respect fantastic pentru arhive, pentru mărturii de orice fel, inclusiv fotografii, pentru că ele exemplifică în ochii celui care cercetează lumea din trecut, cu oamenii şi personalitățile epocilor, cum erau îmbrăcați, cum priveau, cum mergeau, atitudini, gesturi etc.
D.P.: Extraordinare modalităţi de a te apropia de trecutul mai depărtat sau mai apropiat şi care m-au influenţat şi mă influențează până astăzi. Mai târziu, le spuneam studenților, şi nu numai studenţilor, dar şi interlocutorilor mei la diverse expuneri, conferinţa publice, de exemplu când eram director al Arhivelor Diplomatice : „Căutați aceste trăiri prinse într-o secvență, pe o fotografie”, fie clădirile unde funcționau ambasadele, legaţiile, instituțiile româneşti din străinătate sau din ţară, luaţi oamenii care au făurit sau au contribuit sau au fost simpli figuranți, dar sunt oameni in mişcare. Calea Victoriei, de exemplu, fotografia arhicunoscută” (n.r : este vorba despre o fotografie cu Calea Victoriei din perioada interbelică, care a circulat intens pe Internet și a primit colorizare). Ţin foarte mult la arhive, pentru că România, spre deosebire de alte ţări, să zicem post-socialiste, are arhive fabuloase, are şi arhive diplomatice, de peste 10 metri lineari, printre puținele care au scăpat de distrugerile masive, cum au fost incendii, bombardamente, în alte ţări sau altele furate de trupe de ocupaţie sovietice sau de alte neamuri.
De aceea am avut în anii de facultate o utilă experienţă, pentru că am asistat (participat) la aceste deschideri care mi-au permis să pătrund… să pot avea discuţii cu mari oameni de ştiinţă, personalităţi marcante ale României (amintesc între mulţi pe Acad. Mircea Maliţa, pe Prof. Mihail Berza sau pe scriitorul, Doctor docent Mihnea Gheorghiu); tu, simplu student, în vârstă de 19-20-21 de ani aveai ocazia să îți deschizi ochii la evenimente, la întâmplări transformatoare, inclusiv din cadrul Partidului Comunist (ca şef de promoţie aveam să efectuez practica obligatorie la Institutul de ştiinţe Social-Politice de pe lângă CC al PCR, întâlnind tineri istorici de talie, dintre care îi amintesc pe Cristian Popişteanu, Ion Calafeteanu, Viorica Moisuc). Se introdusese de asemenea un curs de Filosofie a istoriei pentru prima dată, condus cu inteligenţă sclipitoare de Prof. Alexandru Vianu. Ulterior s-a introdus şi la Cluj – nu era încă Cluj-Napoca (denumire din 1975) ca şi la Iaşi. Şi eu discutam cu unii din colegii de la centrele prestigioase din provincie, care iniţial mă întrebau: „Ce vi se spune la filosofia istoriei?” Şi mai erau şi întâlnirile noastre ştiinţifice, ale studenților, în care profesorul nu te împiedica să îți expui opiniile, mai altfel, ceea ce tu încercai să descifrezi din tainele istoriei. Am avut, repet şansa aceasta de deschidere …
D.P: Am fost în perioada de după invazia Cehoslovaciei in vara lui 1968, când mulţi tineri am vrut să ne înscriem în Partidul Comunist. Şi m-am înscris în 1971, eram, totuşi, am fost şef de promoţie. Din familia mea, nimeni nu făcea parte din partid, avean nişte rude după cât mai amintesc, dar nu din familia propriu-zisă. Nu discutam, în orice caz, astfel de chestiuni acasă, despre apartenența la PCR. Ideea care ne călăuzea pe noi cei tineri era că trebuie să găsim…, şi n-am fost numai eu, acele forme în care identitatea românească şi istoria adevărată să vină, să curgă şi să ne influenţeze în drumul nostru înainte. Nu era vorba atât partea ideologică, cel puţin aşa am înţeles-o eu… era partea aceea de mândrie că ești român. Am întâlnit după ’90 multe cazuri de evitare a de a vorbi în limba română, să nu te audă că… iarăşi, consider o trăsnaie! Atunci eram mândri să purtăm un mic tricolor la piept.
Tricolorul va deveni şi imnul naţional, cu versurile adăugite, schimbate. Fusesem în Lotul Naţional juniori la tenis de masă şi mai mare [decât] satisfacția mea când se cânta imnul ţării la întâlniri internaţionale, nu cred că am avut. Doar ulterior, inclusiv ca şef de misiune, ambasador, să-ţi cânte la ceremonii, când erai prezent, imnul naţional… Îţi dă un fior de mândrie, și [ideea] că aparții cuiva, nu ești o frunză în vânt şi că ai o datorie faţă de această ţară în care te-ai născut şi… mai bun, mai rău, mai… dar ţi-a dat o aspirație, pentru că noi cu toţii atunci am avut o aspirație: să facem țara mai puternică, să avem o atitudine de independenţă faţă de cercul în care ne aflam şi să afirmăm acest lucru, nu prin respingerea altora. Majoritatea profesorilor noştri nu ne-au făcut să-i urâm pe ruşi pentru că au fost ocupanți sovietici şi aşa mai departe.
D.P : Literatura rusă, pictura, arta, filosofia, nu erau prea răspândite în anii în care m-am format eu ca tânăr intelectual. Dar eram îndemnați… cunoștințele mele de limba rusă erau foarte modeste, v-am povestit că 80% din generația, atunci, ’62-’63, mergeau către franceză, astăzi a intrat în prima linie limba engleză. Dar erau suficiente traduceri din literatura clasică şi mai nouă rusă, iar orice limbă, chiar şi alea care nu sunt de răspândire internaţională, te îmbogăţeşte, te apropie de gândirea uneori diversă a unor oameni, civilizații, regiuni ale lumii în care curiozitatea tânărului este de a cunoaşte..
D.P : Libertatea înseamnă şi responsabilitate, e un lucru pe care l-am învăţat în anii când aveam şi restricţii. Fiind tânăr membru de partid şi asistând la dezbaterile şi discuţiile, controversele, lucrăturile, câteodată, ale oamenilor mari, am înţeles necesitatea, în primul rând, de a urmări cu atenţie, de a înregistra, de a compara în mintea de tânăr care te formezi, punându-te în situaţii similare şi de a încerca să oferi soluţii. Viaţa e o luptă, spune poetul, spunea în secolul trecut… iar experienţa nu se cunoaşte, se dobândește. Aşa încât excursiile pe care le făceam, inclusiv în apropiere de Bucureşti, la munca voluntar-patriotică, în agricultură alături de armată, la strângerea legumelor sau alte acţiuni de genul acesta, pe lângă plăcerea că erai cu colegii tăi. Mai murmuram noi din buze, că erau unii prea… din cadrele didactice, care câteodată ne mai deranjau prin intervențiile sau comentariile lor nepotrivite, contrare spiritului general care ne anima .. Dar în primul rând i-am avut pe profesorii tineri care au fost alături de noi şi au căutat să trecem peste nişte greutăţi inerente şi fireşti, de înţelegere că ceea ce făcea parte din experienţa de viaţă.
Vedeam mai de aproape munca în uzine, a agricultorilor, a țăranilor, în fond, românii încă erau un popor de țărani, 50% din oamenii ţării de atunci, poate chiar mai mult, erau oameni de la ţară. Şi trebuia să-i înțelegi, şi cu glumele lor mai hâtre şi cu modul de a gândi, unii nu prea aveau curaj suficient, v-am spus data trecută că războiul cu comisarii de toate felurile, arestările peste noapte, mutările de populaţie, aveau efecte în continuare. Alţii fuseseră, din rândul intelectualilor, de puțină vreme eliberați din închisori. Unii se angajaseră cu o anumită… impardonabilă pentru alţii, consecvență, să scrie, să spună…, dar oamenii care sunt ai scrisului, dăruiți scrisului, nu pot trăi fără scris. Unii au scris şi poezie, alţii au scris şi proză din convingeri, nu toţi au fost lichele, dar din toate am învăţat.
D.P.: Doi la mână, din timpul facultății, amintesc aici un episod, am deschis un club (n.r : asociație studențească, astăzi), Clio, zeiţa profesiunii în care aduceam scriitori, actori, regizori, precum Sergiu Nicolaescu, actori precum Cosma Brașoveanu, Şerban Cantacuzino şi alţii din generațiile mai tinere. Ne introduceau în altă lume. Teatrul Foarte Mic – nu cel Mic – care era lângă noi era şi o sursă de a cunoaşte actorii noştri, extraordinară. Fireşte, erau şi serile distractive, mai venea câte un instructor pe linie de partid să întrebe care mai e atmosfera. Dar, v-am spus, am avut o şansă, a fost o fereastră care se deschisese şi îți intră lumina… care lumină întotdeauna aduce bucurie şi îndemnuri. Şi asta am trăit, a fost deschidere… N-am sesizat reacţiile după Plenara faimoasă din 1972 decât ceva mai târziu, nu imediat, dar care ne-au dus totuşi la nevoia de a ne informa cât mai bine. În anii terminali, când am studiat cursurile de istorie contemporană, de istorie a Partidului Comunist Român şi am avut un profesor de deschidere largă de tot, Gheorghe Ioniță, Dumnezeu să-l ierte, cursul tipărit era una, vorbele pe care ni le spunea erau adesea mult nuanţate, diferite.
De aceea spun că un alt aspect în perioada respectivă, care merită să fie menţionat, e faptul că în acei ani se făceau schimburi cu organizaţii de tineret studențești din diverse ţări occidentale, menţionez că în anii aceia noi ne numeam Asociaţia Studenților. După ce am ieşit din facultate, mai târziu, pe fondul ideologizării, formării tineretului, a devenit Asociaţia Studenților Comunişti, nu mai era A.S.R, ci ASCR… Dar în perioada de început a anilor ’70… poate şi datorită faptului că eram şef de promoţie, pe urmă, ulterior, eram şi membru al partidului, am avut şansa să întâlnesc diverse delegaţii străine, inclusiv creştin-democrați din Italia, deci tu erai student comunist din România, te întâlneai cu creştin-democraţii, care era partidul la putere în Italia, până în anii ’90.
Întâlnirea ne permitea un schimb de idei, de gândire. Pe străzile bucureștene, cel puţin în centru, găseai câteva ziare – e adevărat, de stânga, L’Humanité, L’Unità – dar care relatau şi despre Europa Liberă, ce-i cu Europa Liberă? A fost scurtă vreme în care cineva care dorea să cunoască mai mult, şi tinerii au această firească, normală, curiozitate de a şti mai mult… nu aveam ca astăzi un Internet ca să spună în două minute cine e persoana respectivă sau ce s-a întâmplat la mii şi mii de kilometri.
La ora actuală sursele de informare… problema e de a şti să le pătrunzi. Şi le spuneam şi studenților mei: „Atenţie, nu vă grăbiți !”, alergăm deseori după excepţional, dar nu totdeauna excepționalul e şi real. Şi trebuie să fie, iar un istoric trebuie să aibă în mână probe, dovezi, şi de o parte şi de alta, ale celor care sunt actori într-un fenomen, într-o activitate, într-un moment de tensiune sau de destindere.
A.B: Cum îşi petreceau studenţii timpul liber?
D.P: Deci, hai să vă spun din nou despre acest club „Clio” în care ne adunam noi, noi … studenţii la istorie nu eram cu bani mulţi, precum cei de la Arhitectură, de exemplu. Dar căutam să aducem şi studenţi din alte părţi, de la ASE, de exemplu, pentru că aşa învățam unii de la alţii. Aveam serile dansante – cursurile se desfășurau inclusive sâmbăta – aveam mici bufete care erau un pretext numai, ca să stai la parole, să mai fumezi o țigară, nu erau interdicțiile ca acuma, în locul ăsta nu se mai fumează sau aşa mai departe. Începuseră, în Bucureşti de câţiva ani buni, din ’1967 mai ales, Festivalul de filme occidentale. Mi-aduc aminte, Blow-up, acuma se dă din nou la televiziune, al lui Antonioni – fantastic! Şi ca mentalitate şi ca dialog, noi care încercam acuma să vorbim şi limba engleză, nu numai franceză. De asemenea, mergeam la teatru mult… teatrul era un loc care, de la măiestria unor actori formidabili, de la oameni care recitau poezia românească fermecător, până la jocurile de cuvinte aruncate în timpul spectacolului – s-a scris despre treaba asta, dar noi le-am trăit – şi atunci pricepeam poate mai mult nişte aluzii care se spuneau, într-o epocă de deschidere, repet, nu erau anii 1980 de mai târziu, când fiecare nuanţă, fiecare gest al actorului era mai subînțeles de publicul spectator.
Apoi, mergeam la concerte. Erau însă tot mai puţine concerte de muzică uşoară, eu eram un fan Beatles, țineam un… nu eram disc-jockey, era un fel de concurs organizat (model britanic) de 10 melodii (Top Ten) în cadrul Clubului Clio, în care ascultam muzică diversă, inspirat poate – nu mi-a spus-o nimeni, n-am fost criticat de nimeni – şi de Metronom-ul de la Europa Liberă al lui Cornel Chiriac, cel care a murit pe urmă în condiţii… aşa, pe care nu vreau să le evoc acuma.
D.P.: Dar muzica era un mod în care te manifestai, ca şi astăzi, dar cu o anumită decență şi cu dragoste faţă de versuri, puse pe cântec, venise Phoenix-ul, erau Olimpic’64, Mondial, Sincron, şi multe alte tinere formații care… noi căutam să ajungem şi să îi ascultăm. Se dădea puțină muzică, să zicem, rock, chiar şi în perioada asta, trebuia să te duci tu la săli de concert, dar nouă ne plăcea şi muzica clasică. Şi aveam… Bucureștiul era totuşi capitala muzicii, nu numai Festivalul Enescu. Fusesem învățați de la profesorul… noi îi ziceam „Papa Minu”, de la Liceul Matei Basarab, să învăţăm istoria muzicii, să ne bucurăm de muzică şi să găsim acele locașuri binecuvântate ale sufletului, atunci când aveam îndoieli, când aveam întrebări, probleme diverse. M-am căsătorit de foarte tânăr, soţia mea Maria, ardeleancă din Tg. Mureş, avea să termine şi ea ca şef de promoţie (1976). Am avut copii minunați încă de pe băncile facultății, eram numiți studenţii <copiii cu copii>, ulterior grija de copii avea să ne acapareze, să ne reducă drumurile către sălile de concerte. Dar n-am evitat mai târziu nici sălile de concert, nici cele de pictură, aveam muzeele noastre, de la micul Muzeu Aman, de aici, de lângă Biblioteca Universitară, până la muzeele de artă sau muzeele din provincie, pe care le descopeream în drumurile noastre prin ţară. Totdeauna am găsit astfel de popasuri… şi îi invit şi pe alţii care ne ascultă acum să încerce această bucurie a culorilor, a ideilor, ale unor oameni care au făptuit, au lăsat moștenire o parte a sufletului lor, oameni care mai totdeauna nu au fost şi bogați… Unii au sfârşit în sărăcie, dar ne-au transmis peste ani, decenii, fiorul acesta al artei adevărate, care e universală, având un limbaj care nu trebuie tradus, ci trăit şi înteles…
Sfârșit
