Motto: “Mi se pare magic să fii predestinat pentru ceva anume. Cred în destin. Şi cred că am avut şansa să întâlnesc pe cineva care să fie exact întregirea mea.” – Giulietta Masina
Sâmbătă, 23 martie, se împlinesc 30 de ani de la moartea remarcabilei actriţe italiene de teatru şi film Giulietta Masina, cea care a trăit una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din lumea filmului, cu regizorul italian Federico Fellini, o iubire de jumătate de veac, care a făcut istorie…
* * * * *
Giulia („Giulietta”) Anna Masina s-a născut în 22 februarie 1921, la San Giorgio di Piano, în Italia, fiind cea mai mare din cei patru copii ai familiei, tatăl ei, Gaetano Masina, fiind violonist, iar mama, Angela Flavia Pasqualini, fiind profesoară.
A fost crescută de către o mătuşă văduvă ce locuia la Roma şi nu avea copii. Despre această perioadă a vieţii, actriţa îşi va aminti, peste ani: „Aveam jucării puţine; nici nu simţeam, de altfel, nevoia lor, căci nu-mi trebuiau obiecte pentru a-mi stimula imaginaţia. Puteam sta liniştită, într-un colţ, ore întregi, creându-mi o lume imaginară, fără să vorbesc cu nimeni. Ceea ce simţeam eu mi se părea incomunicabil.”
Încă din copilărie a devenit pasionată de muzică, însă o carieră artistică i se părea nepotrivită, considerând că nu e fotogenică şi, în plus, că are mâinile prea mici.
Va frecventa gimnaziul şi liceul „Suore Orsoline”, unde este pasionată de poezie şi se remarcă prin felul în care recită, dar a luat şi lecții de voce, pian și dans.
În perioada studenţiei va juca roluri de compoziţie pe scena teatrului universitar din Roma.
În ianuarie 1943, Federico Fellini scrie şi difuzează la radio o serie de scheciuri umoristice “Aventurile lui Cico şi ale Pallinei”, iar interpreta Pallinei, Giulietta Masina, aflată la debutul radiofonic, îl va impresiona. Va suna la postul de radio, va obţine fotografii cu tânăra, apoi va face o pasiune pentru aceasta şi îşi doreşte cu ardoare să o întâlnească. Va urma o poveste tipic americană, cu happy-end: se văd, se plac, se logodesc şi se căsătoresc, chiar în acel an, la 30 octombrie 1943, de aici urmând una dintre cele mai pasionante poveşti de dragoste din câte s-au întâlnit în lumea filmului.
După ce rămăsese însărcinată, câteva luni mai târziu, Masina a suferit un avort spontan după ce a căzut pe o scară.
Giulietta va obţine licenţa în Litere, la Universitatea Sapienza din Roma, unde şi-a susţinut disertaţia cu titlul „Statutul social şi psihologia actorului în vremurile actuale”, apoi va renunţa la teatru în favoarea cinematografiei.
La 22 martie 1945 se va naşte fiul celor doi, Pierfederico, care avea însă să moară după doar 11 zile, în urma unei encefalite. Şi Giulietta va suferi o serie de complicaţii inflamatorii, devenea tot mai slăbită, ajunsese la doar 30 de kilograme, iar penicilina adusă în Italia de aliaţii americani îi va salva viaţa, însă nu va mai putea avea niciodată copii.
În anul 1946, Masina debutează în film în „Paisà”, regia Roberto Rossellini.
A urmat rolul Marcella din Senza pietà, regia Alberto Lattuada (1948) – pentru care a primit Premiul Nastri d’argento pentru cea mai bună actriţă (1948), rolul Melina Amour din „Luci del varietà”, regia Alberto Lattuada şi Federico Fellini (1950) – pentru care a primit Premiul Nastri d’argento pentru cea mai bună actriţă (1951), Pippo în „Persiane chiuse”, regia Luigi Comencini (1951), a fost fiica lui Romolini în „Sette ore di guai”, regia Vittorio Metz şi Marcello Marchesi (1951), Ermelinda în „Cameriera bella presenza offresi…”, regia Giorgio Pàstina (1951), Nadina în „Wanda, la peccatrice”, regia Duilio Coletti (1952), Cabiria în „Lo sceicco bianco”, regia Federico Fellini (1952), Passerotto în „Europa ’51”, regia Roberto Rossellini (1952), Gina Ilari în „Ai margini della metropoli”, regia Carlo Lizzani (1953), Rosita în „Donne proibite”, regia Giuseppe Amato (1954).
A urmat rolul Rosita în capodopera „La strada”, regia Federico Fellini (1954) care i-a adus o nominalizare la Premiile BAFTA. Producţia în care au apărut Anthony Quinn (Zampano) şi Richard Basehart (Il matto), este o dramă neo-realistă care descrie călătoria puternicului Zampano și a naivei Gelsomina şi a obţinut Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.
Giulietta Masina a apărut şi în „Buonanotte… avvocato!”, regia Giorgio Bianchi (1955), „Il bidone”, regia Federico Fellini (1955), în rolul Cabiria Ceccarelli din „Le notti di Cabiria”, regia Federico Fellini (1957) – care a obţinut Premiul pentru interpretare feminină la Festivalul de film de la Cannes (1957), Premiul Festivalului internaţional de film de la San Sebastian (1957), Premiul Nastri d’argento pentru cea mai bună actriţă (1958) şi o nominalizare la Premiile BAFTA (1959), în rolul Nanda Diotallevi din „Fortunella”, regia Eduardo De Filippo (1958), Lina în „Nella città l’inferno”, regia di Renato Castellani (1958), în „La donna dell’altro” (Jons und Erdme), regia Victor Vicas (1959), a fost Doris Putzke în „La gran vita” (Das kunstseidene Mädchen), regia Julien Duvivier (1960), a fost Giulietta Boldrini în „Giulietta degli spiriti”, regia Federico Fellini (1965) – pentru care a obţinut Premiul David di Donatello pentru cea mai bună actriţă (1966), în „Scusi, lei è favorevole o contrario?”, regia Alberto Sordi (1966), „Non stuzzicate la zanzara”, regia Lina Wertmüller (1967), „La pazza di Chaillot”/”The madwoman of Chaillot”, regia Bryan Forbes şi John Huston (1969) – primul ei film în limba engleză, în care a jucat și Katharine Hepburn, „Block-notes di un regista”, regia Federico Fellini (1969).
De asemenea, ea a apărut în „Ginger e Fred”, regia Federico Fellini (1985) – pentru care a obţinut Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă (1986) şi Premiul Nastri d’argento pentru cea mai bună actriţă (1986), în „Sogni e bisogni”, regia di Sergio Citti (1985), „La signora della neve” (Frau Holle), regia Juraj Jakubisko (1986) şi „Un giorno, forse…”/”Aujourd’hui, peut-être…”, regia Jean-Louis Bertuccelli (1991).
Alături de premiile menţionate, Giulietta Masina a fost distinsă cu alte două premii David di Donatello – Medialia Ministerului italian al Turismului şi Spectacolelor (1982) şi un Premiu Special (1986) – şi un Premiu pentru întreaga carieră la Festivalul de film de la Berlin.
Întreaga sa carieră, impresionantă, tristeţile, bucuriile sau povara celebrităţii, nu i-au alterat din candoare, ea obişnuind să declare: “Nu m-am schimbat deloc. Aveam şi voi avea întotdeauna trăsături copilăreşti. Şi reacţii infantile. Le-am păstrat şi mă tem că sunt ridicolă, fiindcă anumite emoţii – de bucurie, de surpriză, de curiozitate, de simpatie -, mă antrenează la manifestări puerile, încât mi-e teamă să nu mă creadă proastă”.
Alături de Fellini a trăit o viaţă completă, iar imensa lor popularitate, fidelitatea lor conjugală, a iritat, ba chiar a fost catalogată drept sfidătoare. Tocmai de aceea, presa de scandal făcea să circule, mai mereu, informaţii false despre idilele extraconjugale ale celor doi, poze trucate, precum şi anunţuri despre divorţul iminent al celor doi. Iar soţii Masina – Fellini, preocupaţi de activitatea lor artistică, aflau mai târziu că erau, mai mereu, în „prag de divorţ”, în întrega presă din peninsulă.
Realitatea era că activitatea intensă a celor doi soţi, perioadele lungi de filmare în ţări diferite, ocazii considerate potrivite pentru presa de scandal pentru a lansa false zvonuri privind separarea lor, făcea revederea lor tot mai frumoasă, relaţia lor tot mai profundă, iar ei, braţ la braţ, înfruntau toate calomniile şi apăreau în lumina reflectoarelor ca după o victorie, chiar când aveau sufletul îngreunat de elucubraţiile presei. Căminul lor, unul burghez, era plin de dragoste şi căldură, iar căsătoria lor, de admirat, a durat aproape jumătate de veac.
Giulietta, fire cultivată, sensibilă, afectuoasă şi, pe deasupra o mare actriţă, a reuşit să-şi păstreze strălucirea trăind alături de un monument al cinematografiei. Fellini a găsit la soţia sa dragoste şi căldură, presărate cu mici atenţii, surprize, plăceri, bucurii. Iar el a răspuns cu dragoste, nu s-a oprit niciodată din a fi îndrăgostit de partenera sa de viaţă.
Giulietta Masina spunea: „Când iubeşti nu se poate să fii gelos. Dar eu găsesc că e un sentiment frumos… Se întâmplă uneori să avem câte o criză de mânie şi să ne mai şi certăm. Căci nu suntem îngeri. Sunt multe lucruri care mie îmi plac şi lui nu, de pildă călătoriile. Mie îmi place să voiajez, el preferă casa. Ne înţelegem fără să vorbim. Ghiceşte când îi ascund ceva: «ceea ce tu nu exprimi, este un mic nor pe cer şi eu îl văd imediat», obişnuia să-mi spună… Nu e dificil să trăieşti cu un geniu. E dificil să trăieşti cu oricine. Atunci măcar să trăieşti cu cineva inteligent şi astfel e mai puţin dificil. Federico şi cu mine nu reprezentăm o familie. Nu suntem decât două persoane. Noi ne-am căsătorit atât de tineri încât ne-am educat împreună. Am avut un copil şi l-am pierdut. Nu cred că un menaj se menţine datorită copiilor. Dacă Federico şi cu mine stăm împreună e numai pentru că asta ne place.”
În replică, Fellini a răspuns: “Întâlnirea mea cu Giulietta a fost ceva predestinat, indiscutabil. Într-un anumit sens, a avut importanţa pe care o au lucrurile fatale. Cred că Giulietta reprezintă o încurajare şi un echilibru necesar pentru a trăi viaţa pe care am trăit-o. Ea a însemnat, de asemenea, stimularea imaginaţiei mele, o adevărată întâlnire în profunzime. Sunt recunoscător Giuliettei pentru bunăvoinţa, înţelegerea, dar mai ales, răbdarea de care ea a dat dovadă în toţi aceşti ani… Giulietta e un munte de răbdare, e afectuoasă şi amuzantă. E una din marile ei calităţi. Aceea de a nu te lăsa să te plictiseşti. Ea întreţine în permanenţă o bună dispoziţie care mi se pare mereu binefăcătoare. Şi mai are şi alte merite: ştie să se facă indispensabilă, să te asculte vorbind, să-ţi ghicească gândurile, să-ţi ridice moralul când e cazul. E o fire expansivă, simte nevoia să împărtăşească cuiva gândurile şi problemele ei. Şi acela se întâmplă să fiu eu.”
În ultimii ani de viaţă, Giulietta a fost devorată de cancer şi a suferit enorm. Iar Federico, văzând-o cum luptă cu boala, era realmente distrus.
Fellini face o comoţie cerebrală şi este internat de urgenţă, iar în spital, cu mâna tremurândă, îi scrie soţiei: „Giulietta mea, a fost cea mai dură încercare din viaţă pentru mine, dar gândul că totul va trece şi ne vom întoarce acasă sau vom face doi paşi, atât, poate până la Giuseppe, sau într-o seară, cine ştie, la restaurant, la Fico, cu nişte prieteni, gândul că vom sta acasă noi, doar noi doi, m-a ajutat enorm. Încerc să depăşesc momentele grele care sunt multe, tare multe şi tare grele, iubirea mea. Tot ce s-a întâmplat m-a ajutat să simt încă o dată cât de mult te iubesc, cât îmi eşti de vitală. Pe curând, Giulietta mea dragă! Te iubesc atât de mult de mi se taie respiraţia. Te îmbrăţişez şi te ţin strâns în braţele mele, toată viaţa. Federico”.
Povestea de dragoste a celor doi a luat sfârşit la 31 octombrie 1993, la Roma, când Federico Fellini a murit la vârsta de 73 de ani.
La doar cinci luni distanţă, Giulietta Masina se stingea din viaţă, la 23 martie 1994, la vârsta de 73 de ani, la Roma, fiind înmormântată la Rimini, alături de soţul ei, sub monumentul funerar realizat de sculptorul Arnaldo Pomodoro.
