La 72 de kilometri nord-vest de Cetatea de Scaun a Sucevei, şi la 33 de kilometri vest de oraşul Rădăuţi, se află prima şi cea mai de seamă ctitorie a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Putna, un extrem de valoros centru de spirutualitate, cultură şi istorie românească, necropolă domnească pentru marele voievod şi familia sa, ce străjuieşte, de sute de ani, meleagurile minunate ale Bucovinei.
În perioada 23 – 26 ianuarie 1465, a avut loc Bătălia de la Chilia, în care, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, cu asentimentul Poloniei, căreia i-a promis ajutor militar în conflictul cu cavalerii teutoni, a organizat un atac pentru cucerirea cetăţii, important centru comercial şi maritim, obţinând victoria, şi impunând la conducerea ei pe pârcălabii Isaia şi Buhtea. Stăpânirea cetăţii Chilia a dus subminarea poziţiilor Ungariei la Dunărea de Jos, precum şi la pierderea unor importante surse de venit pentru toţi factorii implicaţi: genovezii din Caffa, tătarii din Crimeea şi Imperiul Otoman.
Conform izvoarelor istorice, în Letopisețul anonim al Moldovei, se menţionează că, urmare a izbânzii, Ştefan cel Mare hotărăşte să ridice o mănăstire, iar despre locul ales pentru aceasta, ne istoriseşte cronicarul Ioan Neculce: „Ştefan-Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu arcul dintr-un vârfu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariul”.
Doar că, fără ca domnitorul să ştie, pe acest loc s-a aflat o vatră sihăstrească bine organizată, fapt dovedit de arheologi, prin identificarea a cinci schelete, în partea de sud, în anii 1980-1982. Acestea arată că înmormântările au fost simple, tipice unor monahi care locuiseră aici anterior construcţiei lui Ştefan cel Mare.
Mai mult, la circa 2 km de locul ales, exista o chilie săpată în stâncă. În legătură cu aceasta, se află o altă legendă, care ar arăta că hotărârea lui Ştefan cel Mare de a ridica Mănăstirea Putna, a apărut după un război pierdut, când voievodul, rătăcind rănit prin ţară, ar fi ajuns la acea chilie de pe valea Viţeului, unde un pustnic bătrân, cu barba albă şi lungă până la brâu, neidentificat iniţial, dar care nu putea fi altul decât Daniil Sihastrul, i-ar fi acordat găzduire şi l-ar fi ospătat cu mălai fiert şi rădăcini culese din pădure. Legenda spune că pustnicul l-ar fi luat de mână pe Ştefan, ar fi ieşit eu el din chilie şi i-ar fi arătat către un anumit loc, întrebându-l de trei ori dacă vede ceva într-acolo, iar a treia oară, Ştefan i-ar fi răspuns că vede nişte lumini, sihastrul precizând că ceea ce vede sunt îngeri şi că locul respectiv este sfânt. Astfel ar fi apărut făgăduinţa lui Ştefan de a ridica mănăstirea, apoi, a doua zi, el a pornit la luptă, alături de oastea sa, învingându-i pe duşmani. După luptă, a poruncit începerea lucrărilor la mănăstire, nu înainte de a se pune la temelie „o căldare mare cu galbeni” şi alte odoare de aur şi argint, pe care el însuşi le va scoate de acolo când va învia din morţi, „călare pe calul lui şi cu sabia în mână, ţinând-o dreaptă, drept în sus”.
Tot de Daniil Sihastrul şi chilia sa este legată o altă legendă a întemeierii Putnei, în care se spune că într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastrul se ruga în chilia sa de pe valea Viţeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urşilor, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire Ştefan-Vodă care, întorcându-se de la o vânătoare din munţi, s-ar fi rătăcit prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, l-ar fi înduplecat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire.
Mihai Sadoveanu afirmă, în „Viața lui Ștefan cel Mare”, că locul în care urma să fie ridicată construcția a fost ales de voievod, după ce a tras cu arcul de pe Dealul Crucii: „…Așa se oprise la Putna și, după obiceiul vremii, hotărâse împrejmuirea trăgând însuși măria sa cu arcul din punctul unde trebuia să fie poarta clopotniței. Unde a căzut săgeata urma să se așeze altarul”.
Pe de altă parte, conform tradiţiilor rămase în folclorul neamului, se spune că după fiecare bătălie, domnitorul Ştefan cel Mare (între anii 1457 şi 1504) ar fi ridicat câte o biserică, iar conform cronicarului Ioan Neculce, „câte războaie au bătut, atâtea mănăstiri cu biserici au făcut”. În fapt, conform istoricilor, legendele nu au corespondent în realitate, fiind de menţionat, spre exemplu, că în primii nouă ani de domnie, Ştefan cel Mare a dus mai multe războaie, însă în această perioadă a ridicat o singură biserică, la Probota, sau că de la realizarea Mănăstirii Putna şi până la înălţarea următorului edificiu bisericesc, respectiv între anii 1466 – 1487, s-au mai scurs încă două decenii, răstimp în care, de asemenea, nu a construit decât o singură biserică, la Râmnicu Sărat, deşi în acest interval s-au desfăşurat cele mai importante dintre războaiele din perioada domniei sale.
Însă oricare ar fi adevărul care a stat la originea ridicării sfântului lăcaş, la 10 iulie 1466, Ștefan-vodă a început zidirea Mănăstirii Putna, pe care a înzestrat-o cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.
Toate lucrările de aici au avut parte de o atenţie specială din partea domnitorului, atât în privinţa detaliilor tehnice şi al fortificaţiilor, al daniilor și privilegiilor acordate mănăstirii, dar şi al organizării scriptoriului mănăstiresc, imediat după începerea lucrărilor fiind transferați de la Mănăstirea Neamț, egumenul Ioasaf împreună cu mai mulți monahi, meșteri caligrafi și miniaturiști, care au procedat la copierea primelor mineie și evangheliare necesare viitorului lăcaș.
În 12 aprilie 1470, Ştefan a făcut danie somptuoasă o cădelniță de argint aurit, decorată cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrărie românească medievală, comandată unui atelier transilvănean special pentru a servi la sfințirea ctitoriei sale.
La 3 septembrie 1469 a avut loc târnosirea Mănăstirii Putna, în prezenţa domnului şi a familiei sale, a boierilor divaniți și a unei importante adunări de credincioși, serviciul religios fiind oficiat de un sobor de 64 de arhierei, preoți și diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului și cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.
Mănăstirea Putna era destinată iniţial să servească drept necropolă domnească pentru familia lui Ştefan cel Mare, în funcţiunile ei s-au extins, fiind locul în care Ştefan se retrăgea pentru a-şi regăsi liniştea. Pentru aceasta i-a fost construită o casă domnească şi fortificaţii care să o protejeze împotriva invadatorilor şi hoţilor de ocazie.
Aici au fost create şi ateliere de broderie pentru mătăsuri scumpe, ţesute cu fir de aur sau argint şi ornate cu pietre preţioase, atelierul de scris cărţi, care devenise foarte cunoscut pe continent, ateliere de olărit, de prelucrarea metalului şi nu în ultimul rând ateliere pentru pictură iconografică pe sticlă şi lemn.
Mai mult, aici funcţiona o şcoală în care se învăţa cititul şi scrierea în limba greacă şi în slavonă, retorică, logică, muzică bisericească şi chiar astronomie, toate acestea încă din timpul lui Ştefan cel Mare şi încă mult timp după dispariţia sa, la 2 iulie 1504. Astfel, Mănăstirea Putna a devenit un remarcabil centru cultural şi educaţional, al doilea ca valoare în Balcani, după Şcoala Patriarhală de la Constantinopol.
Turnul tezaurului, în care domnitorul Ştefan cel Mare păstra bunurile cele mai de preţ în timpul bătăliilor şi năvălirilor păgâne, este singura construcţie care s-a păstrat în totalitate, în prezent aici fiind găzduite cărţi bisericeşti şi manuscrise de mare valoare.
La 15 martie 1484, un puternic incendiu a distrus chiliile şi parţial biserica, iar Ştefan cel Mare a decis restaurarea bisericii şi refacerea picturii, în interior şi exterior.
La 2 februarie 1503, sismţindu-şi finalul aproape, Ştefan emite un hrisov – testament, în care erau recapitulate și reîntărite toate privilegiile Mănăstirii Putna.
În anul 1653, Mănăstirea Putna este distrusă de oştile de cazaci ale lui Timus Hmelniţki, iar domnitorul Vasile Lupu a început refacerea bisericii, lucrările fiind continuate apoi de voievozii Gheorghe Ştefan şi Eustaţie Dabija, fiind încheiate abia în anul 1662.
Între anii 1774−1918, în care Bucovina a fost ocupată de imperiul habsburgic, biserica mănăstirii a suferit mai multe modificări, iar între anii 1901 – 1902, a fost restaurată de către arhitectul austriac Karl Adolf Romstorfer.
În 28 iunie 1940, după ultimatumul sovietic, are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord, care intră astfel sub ocupaţia sovietică, iar la 6 iulie, trupele ruseşti au ocupat aceste locuri, Mănăstirea Putna, dar şi satul şi zona chiliei lui Daniil Sihastrul. Militarii români conduşi de căpitanul Ioan Tobă (Hatmanul) au învins agresorii şi i-au alungat peste limita noii graniţe, iar comandantul grupului ce a eliberat Mănăstirea Putna a fost deportat în Siberia între anii 1948-1964.
În perioada 1969 – 1970, aici au avut loc săpături arheologice, descoperindu-se că actualul plan al bisericii Mănăstirii Putna este identic cu planul vechii biserici ctitorite de Ştefan cel Mare, iar zidurile bisericii conţin în masa lor, elemente de piatră „de talie cu profilatură”, recuperate din zidăriile bisericii construite de Ştefan cel Mare între anii 1466 – 1469.
Aceleaşi cercetări au arătat că, faţadele monumentului au fost înfrumuseţate iniţial cu o bogată decoraţie de discuri smălţuite, iar până la jumătatea secolului al XVII-lea, pe anumite zone, cu un strat de tencuială purtător al unei picturi policrome.
În interiorul Mănăstirii Putna se mai află Turnul Clopotniţei şi Turnul lui Eminescu, nume dat clădirii în care, în anul 1871, cel mai mare poet român a fosat găzduit timp de mai multe nopţi.
La 21 mai 1983, după aproape șapte ani de eforturi, se termină de scris cartea „Comori ale spiritualității românești la Putna”, scrisă de Claudiu Paradais, pe care autorii ei o închină, „cu dragoste, cu modestie și cu aleasă venerație, poporului român, nemuritorul făurar al tuturor frumuseților noastre materiale și spirituale, din adâncurile căruia s-au ivit și gloriosul ctitor al așezământului de la Putna și smeriții meșteri iscusiți care au trudit aici pentru a ne lăsa moștenire comori inestimabile”.
La 6 iunie 1976 se inaugura Muzeul Mănăstirii Putna, care găzduieşte un tezaur extrem de valoros, cuprinzând broderii, țesături, manuscrise, argintărie, obiecte de cult. Printre elementele de mare valoare se numără o cruce cu trei braţe – datată 1503, cea mai veche de pe teritoriul României, Tetraevangheliarul de la Humor – datat 1473, Clopotul Blagoveștenie – dăruit în anul 1490 de însuși domnul Ștefan, celebrul Acoperământ de mormânt al Mariei de Mangop, care este o broderie de o mare valoare, datând de la 1477, lucrată cu fir de aur, argint şi mătase colorată pe un fond din atlaz roşu.
Din epoca lui Ştefan cel Mare se mai află în patrimoniul Putnei şi cădelniţa de la 1470, dăruită de domnitor mănăstirii, o ferecătură din anul 1487 a Evangheliarului de la Humor, cu un portret al domnitorului, o ferecătură din anul 1488 a craniului Sfântului Ghenadie, precum şi o minunată ripidă aurită, dăruită tot de domnitor, în 1497.
La Putna se află și Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, făcătoare de minuni, din secolul al XV-lea și care, potrivit tradiției, a fost adusă în Moldova de Maria de Mangop, a doua soție a lui Ștefan cel Mare.
La Putna îşi găsesc somnul de veci, Maria de Mangop, care a inaugurat biserica drept necropolă domnească, la înmormântarea ei din decembrie 1477, mitropolitul Teoclist I – înhumat aici în anul 1478, pe latura nordică a pridvorului, Bogdan („cel Orb”) şi Petru, fiii domnitorului, îngropaţi aici în anii 1479 și 1480, sub o lespede comună lângă mormântul Mariei de Mangop, dar şi Sfântul Voievod Ștefan cel Mare care a murit la 2 iulie 1504. Mormântul voievodului este acoperit cu un baldachin din marmură albă, cu o inscripție încrustată pe lespede care arată că viteazul domnitor este ctitorul și ziditorul sfântului lăcaș, alături de soția sa Maria, fiica lui Radu Voievod, iar din anul 1871, pe piatra sa funerară se află urna de argint, care, prin instalarea ei, a marcat împlinirea a patru veacuri de la sfințirea Mănăstirii Putna.
Fotografii din arhiva personală, august 2012
