Autor:Alexandru Balaci
Context
Acum 204 ani (1820), în Insula Milos din Marea Egee, a fost descoperită o sculptură antică a Afroditei, cunoscută astăzi drept celebra statuie grecească Venus din Milo. Conform unei inscripții de pe soclul inițial sculptura a dispărut misterios imediat după descoperire şi a fost sculptată de „Alexandros, fiul lui Menides, cetățean al Antiohiei din Maeander …”. Povestea descoperirii sculpturii începe când un ofițer francez pe nume Oliver Voutier şi un fermier local, pe nume Yorgos Kentrotas, au observat pe locul unui vechi teatru de pe insula Milos o bucată de piatră, a cărei frumuseţe i-a atras imediat atenţia lui Voutier. Acesta l-a plătit pe fermier să sape mai adânc pentru a extrage întregul obiect. În anul 1821, sculptura i-a fost prezentată regelui Ludovic al XVIII-lea care s-a oferit să o aşeze la Muzeul Luvru din Paris, unde a rămas până în zilele noastre. Venus din Milo este una dintre cele mai celebre sculpturi ale Greciei antice şi una dintre cele mai cunoscute monumente vechi din întreaga lume.
Admirată în întreaga lume, reprodusă în milioane de copii, Venus din Milo este întrecută în popularitate doar de Mona Lisa, celebra pictură a lui Leonardo da Vinci.
Venus fără mâini, un etalon de frumusețe
În 1820, atras de comorile Greciei antice, la fel ca mulți alți compatrioți de-ai săi, un marinar francez, Olivier Voutier, aflat în permisie pe insula Milo, a organizat o căutare de comori, împreună cu un localnic. Cei doi au început să sape în ruinele teatrului antic de pe insulă, aflat pe terenul localnicului, pe numele său Yorgos Kentrotas.
Săpând, au găsit statuia care ieșea pe jumătate din pământ și au dezgropat-o. Curbele perfecte l-au impresionat atât de mult pe Voutier, încât și-a propus s-o cumpere de la țăranul grec. Apoi s-a rugat de căpitanul vasului pe care lucra, să-i permită să meargă la Constantinopol, ca să obțină aprobările necesare pentru a face achiziția. A fost refuzat și s-a lăsat păgubaș.
Atunci când a fost scoasă la suprafață, celebra sculptură cunoscută astăzi sub numele de Venus din Milo, nu avea brațele rupte din umeri. Cum s-a ajuns la distrugerea parțială a frumosului monument antic, rămas celebru tocmai pentru lipsa brațelor ?
Iată ce povestește navigatorul francez Jules Dumont d’Urville (1790-1842), care făcea în acel an o cursă în apele arhipelagului Cicladelor, la bordul navei „Chevrette” (sub comanda căpitanului Gauttier-Duparc), și care a văzut printre primii statuia: „În mâna stângă, ridicată în sus, zeița ținea un măr, iar cu dreapta ținea veșmântul care-i aluneca de pe șolduri. Ulterior, mâinile i-au fost sfărmate și acum sunt despărțite de trup“. După alte opinii, Venus ținea în mâini atributele frumuseții, oglinda și pieptenele. După alte legende, ar fi ținut un scut. Deși brațele i-au fost distruse, poziția lor poate fi dedusă: brațul drept cădea de-a lungul corpului, iar pe cel stâng, cel mai probabil, îl ținea ridicat. Se încadrează în celebra temă a Afroditei care ține în mână un măr sau se uită la reflecția chipului său, în scutul iubitului său Ares, zeul războiului.
Aflând despre sculptură de la un ofițer francez care fusese pe insulă, navigatorul d’Urville a dorit s-o cumpere imediat, dar țăranul Yorgos i-a cerut o sumă mai mare decât banii pe care-i avea la dispoziție. Astfel, d’Urville a plecat la Istanbul și a povestit ambasadorului francez, marchizul de Rivière, despre comoara descoperită în insula Milo. Imediat, o goeletă specială, pe care s-a îmbarcat secretarul de ambasadă Marcellus și un mic grup de marinari s-a îndreptat spre insula Milo.
Fragmentele de marmură au fost încărcate pe goeletă și, după patru luni, în urma unei lungi călătorii pe mare, acestea au ajuns la Toulon. Amănunte despre îmbarcarea statuii respective aparțin lui d’Urville: „Țăranul grec vânduse statuia preotului din sat (Macario Verghis, n.n), care voia s-o ofere în dar dragomanului unui pașă din Istanbul. Grupul de marinari francezi a sosit tocmai când preotul voia să cedeze statuia. Dar secretarul de ambasadă Marcellus l-a amenințat, luând cu forța statuia antică. Între oamenii preotului și matrozii de pe goeleta franceză s-a dat o luptă și, în timpul încăierării, statuia a căzut, mâinile rupându-i-se din umeri“.
Ajunsă la Toulon, Venus din Milo a stat câtva timp într-o magazie, deoarece autoritățile parizienes nu voiau să achite cheltuielile de transport. Abia la 2 martie 1821, statuia antică a fost dusă la Muzeul Luvru, fiind restaurată și apoi expusă. A fost dăruită regelui Franței, Ludovic al XVIII-lea. Drept răsplată, Dumont d’Urville a obținut de la rege distincția „Legiunea de onoare” și a fost promovat locotenent. Va deveni un important explorator al Antarcticii, în 1820 el fiind unul dintre primii oameni care au pus piciorul pe acest continent. Va muri însă nu printre ghețuri, ci într-un mod mai neobișnuit, în prima catastrofă feroviară din istorie, la 8 mai 1842, în trenul cu care mergea de la Paris la Versailles. A murit împreună cu întrega sa familie, în flăcările care s-au iscat după deraierea trenului.
Cum arată Venus din Milo?
Sculptată în marmură de Paros, Venus din Milo are 2,04 m înălțime, fără soclul de piatră de la bază. După unele știri, acolo ar fi fost gravat numele sculptorului Alexandros din Antiohia. Specialiștii au ajuns la concluzia că statuia nu este însă decât o copie executată prin anul 150 î.Hr. după o operă realizată de un mare artist care a trăit prin sec. al IV-lea î.Hr. De asemenea, se crede că mărul pe care-l ținea în mâna stângă ar fi reprezentat simbolul orașului Milo, unde ar fi fost așezată sculptura, deoarece acest oraș a bătut o serie de monede ce întruchipează figura zeiței ținând în mână un măr.
Zeița antică a dragostei și frumuseții e pe jumătate goală, debordând de feminitate. Faldurile veșmântului scot și mai bine în evidență suplețea torsului gol, puțin arcuit. După unghiul din care privești statuia, ea îți apare când mlădioasă și vie, când calmă și gânditoare. Pare vie datorită poziției capului, puțin întors spre stânga și ușor aplecat în jos. Totul este umanizat: privirea senină și melancolică, un gât alungit (considerat semn al frumuseții în epoca elenistică!), fruntea mică, nasul fin, bărbia proporționată și pieptănătura minuțioasă. Ea impune prin atitudinea de liniște, măreție și prin proporțiile desăvârșite ale corpului. Să mai spunem că statuia era pictată și avea bijuterii reale în jurul brațelor și a gâtului, precum și cercei în urechi.
Venus din Milo concretizează o schimbare de viziune artistică. În Antichitate, femeia și-a pierdut principala funcție de reprezentare care îi era atribuită în preistorie: maternitatea. Asta nu înseamnă că anticii au minimalizat rolul de mamă al femeii, doar că acesta este trecut în plan secund, și așa va rămâne în întreaga istorie a artelor.
Ca raportare la criteriile de frumusețe feminină actuale, respectiv 90 cm bust, armonizându-se cu cei 60 cm ai taliei și cei 95 cm ai coapselor Venus din Milo are 94-66-96 cm, la o înalțime de 1,63 cm, măsuri sensibil apropiate!
Brațele au fost găsite ulterior
În 2002, arheologii au găsit într-o grotă din Croația brațele lui Venus din Milo. Vestea a iscat o dezbatere aprinsă, căci, deși brațele se potriveau perfect, erau foarte nereușite, chiar urâte. Degetele erau „ca ale unui instalator și nu ca ale unei zeițe”, după spusele profesorului Campbell Hauser, arheologul care a descoperit ciudatele brațe. Au fost însă și destule voci, în frunte cu criticul de artă italian Ovidio Bartoli, care s-au ridicat împotriva restaurării statuii prin adăugarea brațelor descoperite, pe motivul că, probabil, însuși autorul sculpturii ar fi renunțat la brațe, nefiind mulțumit de felul în care arată. Tabăra opusă, condusă de criticul de artă Giusseppi Vesper, considera că este vorba de o descoperire istorică și că statuia Venus din Milo trebuie reîntregită. Mulți istorici de artă reamintesc că, de-a lungul anilor, mai mulți specialiști au propus restaurarea statuii, prin adăugarea unor brațe sau a unor veșminte.
Regele Ludovic al XVIII-lea a fost însă cel care a decis ca Venus din Milo să rămână așa cum a fost adusă în Franța. Venus de Milo prezintă o poziție caracteristică numită “contrapposto”, în care greutatea este distribuită în mod echilibrat pe picioare. Această poziție conferă statuii o postură vie și naturală. Detaliile fine ale părului și a rochiei, precum și expresia delicată a feței, sunt exemple ale maestrului sculptor în redarea frumuseții și grației.
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.britannica.com/topic/Venus-de-Milo
https://collections.louvre.fr/en/ark:/53355/cl010277627
Sursa foto : Wikipedia
