Autor:Alexandru Balaci
În urmă cu 159 de ani (1865) se încheia Războiul Civil American (sau Războiul de Secesiune, început la 12.IV.1861), prin capitularea generalului sudist Robert Lee (la Appomattox/Virginia) în faţa generalului unionist Ulysses S. Grant.
Context
În anul 1861 pe teritoriul Statelor Unite izbucnea cel mai nimicitor război din istoria Americii de Nord. Statele sudiste, aristocratice, răsculate împotriva Guvernului Federal pentru încercarea de abolire a sclaviei, s-au războit cu statele din nord, burgheze şi care își doreau eradicarea sclaviei. Războiul a durat 5 ani, luând vieţile a sute de mii de oameni. Nu mai puţin de 650.000 de soldaţi au murit pe câmpul de luptă, mai bine de un sfert din cei mobilizaţi de ambele grupuri de state combatante. Alte câteva milioane de soldaţi au fost răniţi, majoritatea mutilaţi pe viaţă.
Alte milioane de civili au avut de suferit direct sau indirect din cauza războiului civil. De asemenea sudul Statelor Unite a fost distrus în proporţie de 60 %. Motivele care au dus la izbucnirea celui mai devastator război purtat pe teritoriul american sunt diverse, dar ţin în principal de sfera economică.Statele Unite ale Americii erau o federaţie care se întindea pe o fâşie de la nord la sud, pe coasta de est şi în plină expansiune către centrul şi vestul continentului nord-american, mai ales odată cu jumătatea secolului al XIX lea. SUA cunoştea o dezvoltare fără precedent. Însă, între diferitele state americane au început să apară diferenţe fundamentale din punct de vedere social, economic şi cultural. Statele americane din nord au ales calea industrializării.
Aveau concentraraea în zona New York, Washington şi Boston, unde au devenit puternic industrializate, bazându-se mai ales pe munca emigranţilor veniţi din toată lumea, mai ales din Insulele Britanice, Olanda sau Germania. Prin afluxul de emigranţi, de culturi, rase şi etnii care convieţuiau în acelaşi spaţiu, mentalitatea oamenilor din statele nordice s-a adaptat acestei realităţi.
Astfel, nordul Statelor Unite se dorea a fi un bastion al democraţiei, al integrării, drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, al libertăţii americane.
La polul opus erau statele din sud, cu centre importante ca New Orleans, Sahannah, Montgomery sau Richmond. Renumitele state Alabama, Virginia sau Louisiana erau preponderent agrare. Aici se practica agricultura pe scară largă, folosindu-se munca sclavilor negri aduşi din Africa. Sclavii erau fie răpiţi, fie cumpăraţi. Agricultura cu sclavi se practica pe mari proprietăţi aparţinând unei clase bogate şi aristocratice, mult asemănătoare cultural şi ca maniere, aristocraţiei europene.
Condiţiile în care trăiau sclavii negrii erau inumane, stăpânii având drept de viaţă şi de moarte asupra acestora. Sclavia a fost abolită pe teritoriul Statelor Unite, dar numai în zona nordică. Reprezentanţi ai Guvernului Federal dar şi politicieni, activişti sociali sau oameni de cultură nord-americani militau tot mai mult pentru interzicerea sclaviei şi în statele sudice, în numele drepturilor omului. Mişcarea aboliţionistă a înrăutăţit drastic relaţia cu statele sudice, de altfel era clar că între nord şi sud nu mai exista cale de reconciliere și că problema urma să fie tranşată pe câmpul de luptă. În timp ce nordul muncea cu ajutorul emigranţilor irlandezi şi germani, în sud, în anul 1861 încă munceau pe marile plantaţii peste 4 milioane de sclavi negri. În timp ce în nord se milita pentru abolirea sclaviei, în sud negrii continuau să fie trataţi inuman. Chiar şi oamenii cu condiţie modestă îşi putea permite un sclav negru. Aristocraţii sudici nu ar fi renunţat niciodată la sclavi, având în vedere că reprezentau principala forţă de muncă.
Fără ei, economia bumbacului ar fi devenit falimentară.
Mişcarea aboliţionistă a început să câştige teren în nord. Cazul Dred Scott a agitat si mai mult spiritele. Dred Scott era un sclav care căuta să obţină legal cetăţenia. Cazul său a ajuns la Curtea Supremă. În cele din urmă Curtea Supremă i-a refuzat acest lucru. Pe scurt a fost o încercare de compromis, împreună cu celebrul ”Missouri compromise” pentru a încercat destinderea tensiunilor între nord şi sud. Diferenţele dintre cele două zone erau însă fundamentale. Iar conflictul era alimentat constant de aboliţionişti din nord. Aceştia, încă din 1830, cereau aceeaşi lege pe tot teritoriul Statelor Unite în ceea ce priveşte sclavia. Adică, interzicerea ei inclusiv în sud. Mai mult decât atât prin intermediul unei reţele de cale ferată subterană, aboliţioniştii ajutau numeroşi sclavi să fugă în statele din nord.
Prin Constituţie, sclavii puteau fi vânaţi pe tot teritoriul Statelor Unite şi aduşi înapoi, dar vânătorii de recompense şi chiar oamenii legii erau atacaţi şi bătuţi de aboliţionişti dacă încercau să-i aducă pe sclavi înapoi în sud. Una dintre cele mai faimoase activiste aboliţionistă a fost Harriet Tubman, o asistentă medicală şi un spion în Războiul Civil. Totodată în statul Kansas au apărut confruntări violente între grupurile anti-sclavie şi pro-sclavie. În special, s-a remarcat John Brown un militant anti-sclavie care a luptat cu arma în mână pentru sclavii fugiţi.
Este renumit pentru un incident cunoscut drept ”Raidul de la Harpers Ferry”. Mai precis, în noaptea de 16 octombrie 1859, John Brown şi un grup de susţinători au atacat arsenalul federal de la Harpers Ferry în statul Virginia. Brown dorea să înarmeze sclavii şi să declanşeze o insurecţie. A fost însă învins şi reţinut după intervenţia energică a soldaţilor conduşi de colonelul Robert E. Lee. A fost judecat pentru trădare şi spânzurat. În nord, John Brown a devenit un adevărat martir pentru cauza nobilă a aboliţionismului. Acestă atitudine a făcut ca tensiunile să escaladeze, sudiştii fiind convinşi că cei din nord vor să declanşeze un război de exterminare împotriva lor. Alegerea lui Abraham Lincoln, un republican adept deschis al abolirii sclaviei, a fost scânteia care a declanşat conflictul. Totul se împletea cu lupta dintre Guvernul Federal şi statele americane asupra supremaţiei politice. Pe de o partea statele doreau o mai mare independenţă, în timp ce Guvernul Federal urmărea centralizarea. Pe acest fundal statele sclavagiste din sud au declarat secesiunea şi s-au desprins de Statele Unite formând o Federaţie aparte.
În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat o campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja. Victoria republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4 martie 1861. Atât administrația aflată la finalul mandatului, cea a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o ca pe un act de rebeliune. Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar federal de la Fort Sumter, din Carolina de Sud. Rebelii au deschis focul asupra fortului Sumter, de la intrarea în portul Charleston, din Carolina de Sud. Paradoxal, prima luptă din cel mai sângeros conflict din istoria Statelor Unite s-a încheiat fără victime. După 34 de ore de bombardament, mica garnizoană din fortul Sumter s-a predat. În următoarele săptămâni, încă 4 state din Sud (Virginia, Arkansas, Tennessee şi Carolina de Nord) au părăsit Uniunea. Însă nu toate statele care susţineau sclavia s-au alăturat Confederaţiei. Kentucky, Missouri, Delaware şi Maryland (stat aflat la nord de capitala federală, Washington D.C) nu au rămas în Uniune.
Cele 23 de state din Uniune aveau avantaj în conflictul cu cele 11 state din Confederaţie. Aproximativ 21 de milioane de oameni locuiau în Nord, în comparaţie cu 9 milioane din Sud, dintre care aproape 4 milioane erau sclavi.
De asemenea, în momentul izbucnirii conflictului, Nordul fabrica peste 90% din bunurile industriale produse în toată ţara şi avea peste 30.000 de kilometri de cale ferată, faţă de aproximativ 15.000 de kilometri în Sud. În timpul celor patru ani de război, pentru Nord au luptat peste 2.000.000 de oameni, în timp ce Sudul a avut circa 900.000 de soldaţi. Chiar şi agricultura era mai productivă în Nord, fiind mult mai mecanizată. În plus, Uniunea avea un Guvern funcţional, o armată regulată şi o mică flotă.
Confederaţia, la rândul ei, avea numeroşi soldaţi experimentaţi şi generali extrem de competenţi, precum Robert E. Lee, James Ewell Brown „Jeb” Stuart sau Thomas „Stonewall” Jackson, care aveau avantajul de a lupta pe teren propriu. Cu toate că economia Sudului era subdezvoltată, explozia preţului bumbacului pe piaţa internaţională, după 1850, a condus la acumularea unor averi impresionante. Per capita, averea medie a albilor din Sud era de două ori mai mare decât a celor din Nord. Mai mult, cei 5.600 de kilometri de coastă făceau aproape imposibilă o blocadă navală eficientă şi îi dădeau speranţe preşedintelui Confederaţiei, Jefferson Davis, că va primi ajutor extern.
La începutul anului 1861, generalul Winfield Scott a conceput „Planul Anaconda”, o blocadă navală menită să submineze economia Sudului şi să aducă victoria Uniunii cu pierderi minime. Însă opinia publică din Nord cerea un atac direct asupra capitalei confederate, Richmond, Virginia şi un sfârşit rapid al războiului. Marşul spre Richmond s-a încheiat cu un dezastru pentru armata Uniunii, care a suferit o înfrângere amară în prima bătălie de la Bull Run (21 iulie 1861). Câteva zile mai târziu, într-o tentativă de a preveni secesiunea altor state, Congresul SUA a adoptat Rezoluţia Crittenden-Johnson, în care se spunea că războiul este luptat pentru păstrarea Uniunii şi nu pentru abolirea sclaviei.
Primii doi ani ai războiului au adus victorii importante pentru Confederaţie, în special pe frontul de est, la Chattanooga, Fredericksburg, a doua bătălie de la Bull Run sau Chancellorsville. În schimb, pe frontul de vest, balanţa războiului înclina în favoarea Uniunii. Sub conducerea generalului Ulysses S. Grant, trupele Nordului au obţinut victorii importante la forturile Henry şi Donelson, preluând controlul asupra bazinelor râurilor Tennessee şi Cumberland.
Adept al războiului total, Ulysses S. Grant era dispus să accepte pierderi enorme pentru a-şi atinge scopul. Pentru Grant, războiul total însemna distrugerea în întregime a bazei economice şi militare a Confederaţiei, fiind convins că aceasta este singura soluţie pentru a obţine victoria. Deşi erau eficiente, tacticile lui Grant, diferite de cele ale celorlaţi generali, nu erau pe placul multor lideri influenţi de la Washington, Lincoln ezitând să îl numească comandant al tuturor armatelor Uniunii până la începutul anului 1864.
Soarta războiului s-a schimbat în iulie 1863, prin două victorii importante ale Uniunii. Pe frontul de vest, generalul Grant a capturat oraşul Viksburg, asigurând astfel controlul Uniunii asupra bazinului inferior al fluviului Mississippi. În acelaşi timp, cea mai mare ofensivă a Confederaţiei în Nord se încheia cu o înfrângere dezastruoasă pentru generalul Robert E. Lee, în bătălia de la Gettysburg. În august-septembrie 1864, armatele Uniunii, conduse de generalul William T. Sherman au ocupat Atlanta. Oraşul era un nod de cale ferată şi un important centru industrial, însă cucerirea sa a avut o mai mare importanţă politică decât militară. Cucerirea Atlantei s-a produs în ajunul alegerilor prezidenţiale din noiembrie 1864, contribuind decisiv la realegerea lui Abraham Lincoln.
Proclamaţia de emancipare
„Proclamaţia de emancipare”, care a intrat în vigoare în ianuarie 1863, elibera toţi sclavii din teritoriile care s-au răzvrătit împotriva SUA, practic din statele în care Guvernul american nu avea nicio autoritate.
În statele de la graniţă, care nu au părăsit niciodată Uniunea, precum şi în teritoriile din Sud ocupate de armata Nordului, sclavii nu au fost eliberaţi. Prin „Proclamaţia de emancipare”, Lincoln urmărea subminarea economiei Sudului, precum şi încurajarea sclavilor fugari, care se alăturau trupelor Uniunii. Pe parcursul războiului, aproximativ 180.000 de negri liberi sau foşti sclavi fugari au luptat în armata Nordului. De asemenea, prin transformarea conflictului dintr-un război pentru păstrarea unităţii americane într-unul împotriva sclaviei, Lincoln căuta să împiedice recunoaşterea internaţională a Confederaţiei. Un aliat extern puternic, precum Marea Britanie, a cărei industrie textilă era dependentă de bumbacul american, ar fi putut asigura victoria Sudului. Însă Marea Britanie, care eliberase toţi sclavii din colonii încă din 1839 şi era dominată de un puternic curent de opinie aboliţionist, a preferat să nu recunoască Confederaţia şi să caute alte surse de bumbac, în Egipt şi India. Lincoln a încurajat adoptarea celui de-al 13-lea amendament al Constituţiei americane, care eliberat toţi sclavii din Statele Unite, eveniment care s-a produs în decembrie 1865, după ce preşedintele a fost asasinat.
Abraham Lincoln a fost împuşcat de John Wilkes Booth, pe 14 aprilie 1865, în timp ce asista la o piesă în teatrul „Ford”, din Washington D.C. Un cunoscut actor din Maryland, Booth spera că prin gestul său poate să întoarcă soarta războiului, chiar dacă principala forţă militară a Confederaţiei, armata din Virginia de Nord, condusă de Robert E. Lee, se predase cu cinci zile înainte. Capitularea generalului Lee a venit după mai bine de nouă luni de război de tranşee, cunoscut sub numele de „Asediul de la Petersburg”. Într-un gest fără precedent, Grant i-a permis lui Lee să-şi păstreze sabia şi calul. Ceilalţi generali ai Confederaţiei s-au predat treptat, după ce au aflat de capitularea lui Lee.
În conflict şi-au pierdut viaţa aproape 800.000 de americani, mai mulţi decât în Războiul de Independenţă, Primul şi al Doilea Război Mondial şi Vietnam la un loc.
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.britannica.com/event/American-Civil-War
https://historia.ro/sectiune/general/adevaratele-cauze-ale-razboiului-american-de-579689.html
Sursa Foto : Wikipedia
