Joi, 11 aprilie, se împlinesc 75 de ani de la moartea lui Ion Minulescu, poet, prozator şi dramaturg.
Ion Minulescu s-a născut la 6 ianuarie 1881, în Bucureşti.
Şi-a petrecut copilăria la Slatina, iar cursurile primare şi cele gimnaziale le-a urmat la Piteşti.
În anul 1897, i-au apărut primele poezii în revista „Povestea vorbei”, iar un an mai tâziu a publicat, sub pseudonimul I.M. Nirvan, în „Foaia pentru toţi”.
A absolvit bacalaureatul, în anul 1899, la un pension particular din București, „Brânză și Arghirescu”, apoi a fost admis la Facultatea de Drept din Bucureşti, însă după doar un semestru, a plecat la Paris, în anul 1900.
În capitala Franţei va deveni prieten cu Moreas ori Albert Fleury şi va fi fascinat de literatura simbolistă scrisă de Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertand, Verlaine, Rimbaud ş.a.
În 1905 revine în ţară, unde publică versuri şi fragmente de proză, „Din jurnalul unui pribeag”, în revista „Viaţa nouă” a lui Ovid Densuşianu.
Începând cu anul 1907, a frecventat „sîmbetele literare” organizate de M. Dragomirescu şi a colaborat la „Convorbiri critice”, fiind remarcat de I. L. Caragiale.
În 1908 are loc debutul său editorial, cu „Romanţe pentru mai târziu” şi debutul ca prozator cu povestirea „Casa cu geamurile portocalii”.
În 1912, Ion Minulescu a scos, pentru scurt timp, revista „Insula”, care a reunit colaboratori precum G. Bacovia, Claudia Millian, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu.
În anul care a urmat, a apărut al doilea său volum de versuri, „La vorbă cu mine însumi”.
În 1914, se va căsători cu Claudia Millan, poetă simbolistă, cei doi având o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune filială păstrării memoriei părinților ei.
Ion Minulescu şi Claudia Millian au găzduit serate de pomină, la care venea toată lumea artistică a Bucureştiului dinainte de Marele Război.
A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la „Viitorul”, cât mai ales în rubrica zilnică la „Românul” (1914) şi în articolele din ziarul de război „România” (1917-1918).
În 1920, îi apare volumul de proză „Măşti de bronz şi lampioane de porţelan”, iar în 1921 este marcat debutul său ca autor dramatic, când pe scena Teatrului Naţional au fost reprezentate „Pleacă berzele” şi comedia într-un act „Lulu Popescu”.
Ion Minulescu a fost şi unul dintre marii gazetari ai anilor 1910-1940. A publicat, împreună cu Liviu Rebreanu, între 1921-1922, săptămânalul ilustrat „Cetiţi-mă!”.
În 1922, Ion Minulescu a devenit director general al artelor în Ministerul Artelor şi Cultelor, funcţie pe care a deţinut-o până în 1940, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea Premiului Naţional pentru poezie şi prin înfiinţarea Salonului Oficial de Pictură.
În anul 1924, i-a apărut romanul „Roşu, galben şi albastru”, unul din marile succese literare ale vremii.
În 1926, a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
În anul 1926, aflat printre spectatorii unei piese ce se juca la Teatrul Naţional din Bucureşti, Ion Minulescu a zărit într-o lojă o femeie şi a fost dragoste la prima vedere. Conştient de şarmul său, i-a trimis un bilet prin care o invita la el la birou, poetul fiind pe atunci chiar directorul teatrului. Aşa începea povestea de dragoste dintre el şi Rose Kritzmann, o evreică roşcată şi minionă. Dragostea dintre cei doi s-a consumat până la moartea artisului, în aprilie 1944 – putem spune, iată, că ea a fost motivul pentru care Minulescu a refuzat să plece din Capitală cu soţia şi fiica lui, în timpul bombardamentelor. Aceasta a fost cea de-a doua muză din viaţa scriitorului.
În 1927 îi apare volumul de poezii „Spovedanii”, inclus ulterior în „Strofe pentru toată lumea” (1930).
În 1928, Minulescu publică romanul autobiografic „Corigent la limba română”, câştigând totodată şi Premiul Naţional pentru poezie.
În anul 1933 îi apar romanele „3 şi cu Rezeda 4” şi „Cetiţi-le noaptea”, în 1936, a publicat volumul „Nu sunt ce par a fi” iar în 1939 îi apare tragedia „Omul care trebuie să moară”, publicată sub titlul „Ciracul lui Hegesias”.
Ion Minulescu a murit la 11 aprilie 1944, în urma unui stop cardiac, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
Casa memorială „Ion Minulescu şi Claudia Millian” se află la adresa Strada Gheorghe Marinescu 19, ap. 2, în sectorul 5 al Capitalei.
Apartamentul a fost achiziţionat de familia Minulescu în anul 1934.
În anul 1991, acesta a fost lăsat, cu tot cu patrimoniul aflat în el, Muzeului Naţional al Literaturii Române de către Mioara Laurenţia Minulescu, fiica lui Ion Minulescu.
În Casa memorială „Ion Minulescu şi Claudia Millian”, vizitatorii pot admira manuscrise, documente literare şi fotografii inedite ale foştilor proprietari. Numeroasele tablouri şi sculpturi din apartamentul soţilor Minulescu şi Millian sunt semnate de artişti precum Henri Catargi, Iosif Iser, Cecilia Cuţescu Storck, Alexandru Ciucurencu, Oscar Han şi, câteva, chiar de Claudia Millian.
Minulescu a fost un om cu un simţ sociabil dezvoltat, s-a făcut agreabil pretutindeni, a schimbat, deseori, canapeaua cafenelei cu scaunul înaltului funcţionar, însă dincolo de toate, a fost un răsfăţat al soartei literare, un tip familiar şi anecdotic al peisajului cultural interbelic românesc…
