Luni, 22 aprilie, se împlinesc 300 de ani de la naşterea lui Immanuel Kant, întemeietorul filosofiei clasice germane, unul din cei mai importanţi filosofi din istoria culturii Occidentale şi.
Conceptul pe care l-a lansat şi aprofundat, „idealismul transcedental” sau „idealismul critic”, a exercitat o mare influenţă asupra gândirii filosofice ulterioare.
Ideile sale au stat la baza idealismului german şi fenomenologiei, şi au influenţat filosofi importanţi precum Hegel, Schopenhauer, Solomon Maimon şi alţii.
* * * * *
Immanuel Kant s-a născut la 22 aprilie 1724, la Konigsberg, în Prusia orientală, în prezent Kaliningrad, Rusia, unde va trăi întreaga sa existenţă.
La acea vreme, această enclavă nu era rusă, ci constituia versantul estic al Prusiei, o regiune fortificată de Cavalerii Teutoni încă din secolul al XIII-lea. Abia în 1945, Armata Roşie a cucerit acest teritoriu, pe care URSS l-a anexat.
Educația lui timpurie a fost strictă, punitivă și disciplinară și s-a axat pe instruirea în latină și religioasă asupra matematicii și științei.
Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului, iar la şcoală, fiecare elev avea un program dificil: trebuia să se trezească la 6 dimineața, iar cursurile începeau la 7. Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză și poloneză. Studiul limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învățământului teologic. În schimb, nu se predau științele naturii și istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.
În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, Kant intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff și al fizicii lui Newton.
Kant va lucra trei ani la „Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii”, lucrare care va fi tipărită în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749.
În 1746, tatăl său a murit, fapt care l-a obligat pe Kant să renunţe la studii pentru a-şi sprijini familia.
Au urmat circa zece ani în care a lucrat ca tutore privat pentru familiile avute din oraş, însă va continua să studieze în tot acest timp, individual, două mari paspecte al gândirii filosofice a acelor ani, raţionalismul, propus de Leibniz şi Descartes şi empirismul, susţinut de Locke şi Hume.
Kant a fost preocupat, totodată şi de ştiinţele naturii, scrierile sale din tinereţe tratând domenii precum astronomia şi geofizica.
În anul 1755, a revenit la Universitate, în acelaşi an obţinându-şi doctoratul în filosofie.
În anul 1770, a devenit profesor la aceeaşi instituţie de învăţământ, unde a predat metafizică şi logică.
Printre scrierile sale, cele mai importante şi influente lucrări ale sale sunt cele trei Critici: „Critica raţiunii pure” („Kritik der reinen Vernunft”) publicată în 1781, „Critica raţiunii practice” (Kritik der praktischen Vernunft”) din 1788 şi „Critica facultăţii de judecare” („Kritik der Urteilskraft”) din 1790.
„Critica raţiunii pure” este considerată pe scară largă una din capodoperele filosofiei, în ciuda stilului său considerat de Kant însuşi ca fiind „arid, obscur, în răspăr cu toate ideile curente şi pe deasupra şi prolixă”.
„Raţiunea pură” din titlu înseamnă „raţiune a priori”, adică ceea ce poate fi cunoscut prin raţiune independent de experienţă. Scopul filosofiei, în concepţia kantiană, nu este de a extinde cunoştinţele noastre asupra lumii, ci de a aprofunda cunoaşterea cu privire la om. Analizând posibilităţile spiritului, vom afla de ce este el capabil, ce poate şti, ce are de făcut şi ce poate spera.
Astfel Kant era de acord cu empiriştii că nu pot să existe idei înnăscute în sensul a ceva cunoscut anterior oricărei experienţe sensibile, dar nu era dispus să admită, pe acest temei, că nici o cunoaştere nu poate să provină decât din experienţă.
În acest punct are loc aşa-numita „revoluţie copernicană” în epistemologie întreprinsă de Kant. Aşa cum Copernic a arătat că nu Soarele şi planetele se rotesc în jurul privitorului, ci că mişcarea aparentă a astrelor era, de fapt, mişcarea privitorului, tot aşa, argumentează Kant, unele din proprietăţile pe care le observăm în obiecte se datorează naturii observatorului, nu obiectelor. „Noi înşine suntem cei ce introducem în obiecte ordine şi regularitate, numite natură. Intelectul însuşi este cel ce dă legi naturii”, susţine el.
Kant afirmă că există un aparat conceptual pentru interpretarea lumii, alcătuit din douăsprezece concepte (numite şi „categorii”) ce nu sunt dobândite din experienţă, ele fiind aplicate acesteia de către intelect. Două dintre aceste concepte sunt „timp” şi „spaţiu”. Altfel spus, spaţiul şi timpul sunt forme care funcţionează în procesul de percepţie ca tipare, cu scopul de a ordona şi structura toate impresiile senzoriale. Ele ţin de „constituţia subiectivă a simţirii noastre”. Dacă spaţiul şi timpul nu există independent de intelect, deci nu sunt nici proprietăţi şi nici relaţii ale obiectelor, înseamnă că noi nu putem cunoaşte lucrurile aşa cum sunt în ele însele, ci doar aşa cum ne apar nouă.
A doua Critică – „Critica raţiunii practice” – se ocupă, în principal, de temeiurile a priori ale acţiunii morale, Kant considerând că unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni este dacă a fost sau nu în conformitate cu datoria. Altfel spus, etica lui Kant este deontologică, spre diferenţă de alte doctrine etice, precum utilitarismul, care judecă acţiunile în funcţie de urmările lor. Kant formulează faimosul imperativ categoric al universalităţii: „Acţionează întotdeauna după o maximă care ai vrea în acelaşi timp să devină o lege universală”. După cum sublinia chiar autorul, acest imperativ nu este o sursă de principii morale, ci, mai degrabă, un test pentru principiile pe care le avem deja. Imperativul de mai sus este „categoric” deoarece nu depinde de dorinţele sau înclinaţiile agentului, este absolut şi necondiţionat, spre diferenţă de imperativele ipotetice. Acestea din urmă sunt corecte doar dacă urmărim un scop particular. De pildă, „Dacă vrei să rămâi sănătos, fă mişcare!” este un imperativ ipotetic.
În „Întemeierea metafizicii moravurilor” (1785) Kant prezintă o altă formulare a imperativului categoric, numit „al scopului în sine”: „acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât din persoana ta cât şi din persoana oricui altcuiva de fiecare dată în acelaşi timp ca scop, niciodată numai ca mijloc”. Cu alte cuvinte, persoanele au valoare intrinsecă care se impune să fie respectată, iar a trata pe cineva instrumental, ca mijloc de a ne atinge un scop, este întotdeauna imoral.
Din aceste două principii Kant deduce că este întotdeauna greşit să spui o minciună, chiar şi în situaţii extreme: „Ar fi o nelegiuire să spunem o minciună unui ucigaş care ne întreabă dacă nu cumva s-a ascuns la noi în casă un prieten de-al nostru urmărit de el”, susţine Kant, aceasta fiind, probabil, una dintre cele mai dezbătute afirmaţii din istoria eticii şi considerată de critici precum francezul Benjamin Constant, încă din 1797, ca evidenţiind limitele deontologismului etic.
Deşi Kant afirma că înclinaţiile şi dorinţele nu pot întemeia în mod obiectiv morala, există un singur simţământ care are relevanţă morală: adoraţia pentru conştiinţa morală. „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”, scria Kant la finalul celei de-a doua Critici.
În fine, a treia Critică – şi „Critica facultăţii de judecare” – se ocupă de estetică şi de ceea ce el numeşte „judecata teleologică”, o capacitate a „sensului comun” de recunoaştere a finalităţii în natură. „Frumuseţea este forma finalităţii într-un obiect, întrucât o percepem fără reprezentarea unui scop”, susţinea Kant. Astfel, el leagă ideea de finalitate de judecata estetică.
Immanuel Kant a scris şi alte lucrări interesante precum: „Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea prezenta ca ştiinţă” (1783); „Primele principii metafizice ale ştiinţei naturii” (1786); „Religia în limitele raţiunii” (1794); „Antropologia din punct de vedere pragmatic” (1798) şi „Logica” (1800).
Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui, în anul 1790, o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.
În 1780, Kant devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic al II-lea.
În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară.
Immanuel Kant a murit la 12 februarie 1804.
Trupul său a fost depus în cripta Profesorilor din oraşul natal, însă rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. La 21 noiembrie 1880, trupul său este transferat într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din „Critica rațiunii practice”: „Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”.
Trebuie adăugat faptul că biserica gotică în care Kant îşi găseşte odihna veşnică a fost una dintre puținele clădiri istorice care au scăpat de bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial și de valul ulterior de demolări din Uniunea Sovietică.
Din 2005, universitatea din Kaliningrad poartă numele Universitatea Federală Baltică ”Immanuel Kant”.
În februarie 2024, Anton Alihanov, guvernatorul enclavei ruse Kaliningrad, care ocupă în prezent teritoriul pe care se afla odinioară orașul Königsberg, a declarat la „Al V-lea Congres al politologilor”, care s-a deschis la Svetlogorsk, un oraş de coastă de la Marea Baltică aparţinând aceleiaşi enclave ruseşti, Kaliningrad, separată de restul Rusiei prin statele baltice: „Vreau să arăt că Immanuel Kant, care s-a născut aici în urmă cu aproape 300 de ani, are o legătură aproape directă cu haosul global (…) cu care ne confruntăm astăzi. Mai mult, el are o legătură directă cu conflictul militar din Ucraina”.
Anton Alihanov a continuat să îşi justifice acuzaţia derutantă. Fiind „unul dintre părinţii fondatori ai Occidentului modern”, Immanuel Kant „a pus bazele filosofiei clasice germane”, marcată de „impietate şi absenţa valorilor superioare”. Politicianul a citat din „Critica raţiunii pure” şi „Fundamentele metafizicii moralei”. „Astăzi, în 2024, suntem suficient de îndrăzneţi să afirmăm că nu numai Primul Război Mondial a început cu opera lui Kant, ci şi actualul conflict din Ucraina”, afirmă Anton Alihanov. Privit dinspre Occident, Immanuel Kant „este părintele a aproape totul. El este părintele libertăţii, al ideii de stat de drept, al liberalismului, al raţionalismului şi chiar al ideii de Uniune Europeană. Unii spun chiar că ideea Organizaţiei Naţiunilor Unite a venit de la el”, a continuat guvernatorul, citând „Spre o pace perpetuă” (1795). Filosoful de la Königsberg scria în „Către o pace perpetuă” că „încălcarea legii într-un singur loc de pe pământ este resimţită pretutindeni”.
Cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la nașterea marelui filosof Immanuel Kant și, pentru a marca acest eveniment, Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române organizează, în perioada 22-26 aprilie 2024, Conferința Internațională „Kant 300. Celebrating the 300th Anniversary of Kant’s Birthday”. În cele cinci zile ale conferinței, publicul iubitor de filosofie din România poate asista, în regim online, la peste patruzeci de prelegeri, susținute de unii dintre cei mai importanți experți în gândirea kantiană, atât la nivel național, cât și la nivel internațional.
Dintre oaspeții din străinătate, îi putem menționa pe Beatrice Longuenesse (profesor emerit al Universității din New York, SUA), Paul Guyer (profesor emerit al Universității Brown, SUA), Eric Watkins (profesor al Universității din California, SUA) sau Michael Potter (profesor al Universității Cambridge, UK). Dintre invitații români, Mircea Flonta și Ilie Pârvu, ambii academicieni și profesori emeriți ai Universității din București.
Numeroase evenimente din Germania îl vor comemora pe Kant și moștenirea sa în 2024, pentru a marca 300 de ani de la nașterea sa.
Bundeskunsthalle din Bonn, de exemplu, a găzduit o expoziție Kant intitulată „Probleme nerezolvate”.
O conferință academică majoră va avea loc la Berlin în iunie, urmată de un Congres internațional Kant la Bonn mai târziu în cursul anului, care a fost planificat inițial pentru Kaliningrad, dar care nu poate avea loc acolo din cauza războiului Rusiei împotriva Ucrainei.
