Autor:Alexandru Balaci
Motto:
De câte ori am tresărit
La fiece mișcare,
Crezând că poate ai venit
Tu, dulce arătare.
Ș-apoi de câte ori am plâns,
Văzând ca noaptea vine
Și lampa singură o-am stins,
Iubite, fără tine. (Veronica Micle – Singură)
Pe 22 aprilie 1850 vedea lumina zilei, la Năsăud, Veronica Micle. Avea să devină poetă şi prozatoare și, pe lângă asta, e consemnată în istoria literaturii și pentru că o mare dragoste a legat-o până la moarte de poetul Mihai Eminescu). S-a născut în același an cu el și s-a sinucis după moartea lui.
Copilăria și tinerețea
Născută în acelaşi an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsăud, de religie greco-catolică, Veronica Micle rămâne orfană de tată în acelaşi an. Părintele ei, de profesie cizmar, pe nume Ilie Câmpeanu, luptase ca voluntar şi fusese rănit în 1848, în Munţii Apuseni, în armata lui Avram Iancu. Și mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, a fost anchetată de poliţia habsburgică. Pleacă în Moldova, în vara lui 1850 și se stabilește în Târgu-Neamţ. Apoi, familia se mută la Iaşi. Mama Veronicăi spala rufe cu ziua şi se ocupa cu moşitul. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală de fete, cu diploma de eminenţă.
La susținerea examenului pentru încheierea gimnaziului, este prezent în juriu, alături de Titu Maiorescu, și Ștefan Micle, viitorul rector al Universității ieşene. Acesta, îndrăgostit de Veronica, o cere în căsătorie, cu toate că diferența de vârstă dintre ei era de 30 de ani. Anul următor, la numai 14 ani, devine doamna Micle. Ștefan Helvig era născut la Feleac, lângă Cluj, şcolit la Blaj, voluntar în 1848, după o licenţă în drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena.
El se ocupă de educaţia tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. „Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle) învață cultura, limbi străine (franceza şi germana). La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea. Vor mai avea o fiică, pe Virginia Livia. În 1869 Veronica Micle debutează în viața literară, dar se implică și în înființarea unei școli profesionale de fete şi în îndrumarea altor școli de fete din Iaşi.
În 1872 îl cunoaște pe Mihai Eminescu, la Viena, unde venise pentru a urma un tratament medical. Acesta părăsește Berlinul pentru Iaşi şi frecventează salonul literar patronat de ea, recitând poezii de amor scrise cu câteva ore înainte la Biblioteca Centrală, unde lucra ca bibliotecar. În același an, Veronica Micle debutează, cu două schițe romantice, Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iaşi, sub pseudonimul „Corina”. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde.
Poetul o impresionase înainte în paginile „Convorbirilor literare”, dar acum, îi devine idol. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883). La rândul său, Veronica îi devine muză lui Eminescu, fiind „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc.
La Iaşi, în perioada 1874–1877, Eminescu merge frecvent în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi.
Din 1875, după îndepărtarea soţului său din fruntea Universităţii, familia locuieşte în incinta Şcolii de Arte şi Meserii, la conducerea căreia este numit Micle. În timpul Războiului din 1877 – 1878 este soră de caritate şi face parte din Comitetul central pentru ajutorul ostașilor răniți. La moartea lui Ștefan Micle în 1879, Veronica a rămas văduvă și săracă. Vine la Bucureşti unde se află o lună şi jumătate alături de Eminescu; în paralel cu demersurile pentru obținerea unei pensii, cei doi fac planuri pentru căsătoria lor ce va rămâne doar un vis. Eșecul a fost cauzat de lipsa mijloacelor materiale care să le asigure un trai decent şi opoziției junimiștilor, în frunte cu Titu Maiorescu, care o detesta pe Veronica Micle.
Corespondenţa din această perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. „Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele”, scria ea la 23 decembrie 1881. Vreme de doi ani, dragostea celor doi cunoaște suișuri și coborâșuri, tandru reflectate în corespondența lor ce avea să devină celebră peste ani.
Semnează, în revista „Columna lui Traian” și în „Convorbiri literare” versuri scrise sub influența liricii eminesciene. A mai colaborat şi cu revistele „Familia”, „Revista Nouă”, „Literatorul”, „Universul literar” şi „Revista literară”. Volumul de poezii apărut în 1887 cuprindea, pe lângă piese originale, prelucrări după Théophile Gautier şi Alphonse de Lamartine. Lucrările ei nu au stârnit ecoul așteptat în rândul criticilor, Barbu Ştefănescu-Delavrancea considerând-o un „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemarea de a spune ceva pe lume”, iar George Călinescu „superficială” și „frivolă”.
Primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887.” „Şi te iubesc ca şi atunce / Cu tot avântu-nchipuirii / Şi cu acea sim¬ţire dulce / Ce-o da trecutul amintirii.” În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament mai bun. Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe calvarul. Denigratorii poetei nu încetează, iar ea cu Eminescu se văd sporadic, când la București, când la Iași.
La sfârşitul anului 1888, Veronica Micle e la Botoşani, lângă poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă. Moartea poetului, în dimineaţa de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Suţu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia Raze de lună, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste.
Răpusă de tristețe, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec unde, după 49 de zile, la 3 august, își pune capăt zilelor înghițind un flacon cu arsenic. A fost înmormântată în curtea bisericii „Sf. Ioan” din Văratec.
Bibliografie
Calendar Rador
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Veronica_Micle
