Războiul Rusiei în Europa, lupta cu teroriștii islamiști din Orientul Apropiat și implicațiile turneului european al conducătorului comunist chinez se regăsesc și astăzi printre principalele preocupări ale presei internaționale.
„Serviciile de securitate ucrainene au anunțat marți arestarea a doi ofițeri de informații suspectați că ar fi pregătit asasinarea președintelui Volodimir Zelenski și a altor demnitari ai țării, la ordinele Moscovei”, transmite La Libre Belgique. „Suspecții sunt doi colonei ai serviciului de stat care asigură securitatea funcționarilor publici. Cei doi oficiali ar fi transmis informații confidențiale Rusiei [și] intenționau să recruteze militari apropiaţi de serviciul de securitate al președintelui Zelenski pentru a-l lua ostatic și a-l omorî”, precizează și Le Figaro. Între timp, la Moscova, „Vladimir Putin a preluat oficial funcția de președinte al Rusiei pentru un nou mandat de șase ani”, a anunțat agenția TASS, care nu uită să menționeze că Putin a câștigat „alegerile” din 2024 cu un „scor-record de 87,28%”. SUA și majoritatea statelor UE vor boicota ceremonia de marţi de la Kremlin, însă Franța, Ungaria și Slovacia erau așteptate să trimită un emisar, în pofida unui apel al Kievului, relatează agenția Reuters. Subliniind și el absența occidentalilor de la Kremlin, ziarul italian La Stampa anunță că dizidentul și istoricul rus Vladimir Kara-Murza, încarcerat de Putin pentru 25 de ani pentru „trădarea” de a denunța războiul din Ucraina, a primit luni Premiul Pulitzer pentru articolele lui pro-democrație, trimise „cu mare risc personal din celula sa de închisoare” spre a fi publicate în The Washington Post. The New York Times reține că va urma o întreagă „săptămână de festivități menită să demonstreze încrederea în Putin”, întrucât la ceremonia de astăzi se va adăuga joi și parada militară de Ziua Victoriei. Evenimente majore menite a-i „ilustra dominația asupra politicii țării și hotărârea de a ieși victorios în Ucraina”, dat fiind că Putin caută să „lege simbolic războiul Rusiei din Ucraina de victoria sovieticilor asupra Germaniei naziste”.
Luni seară a putut fi observat un fenomen straniu: toate marile agenții de presă internaționale au preluat un comunicat al Hamas în care organizația teroristă afirma că a acceptat un acord de armistițiu cu Israelul. În Fâşia Gaza lumea a ieșit chiar în stradă să sărbătorească, iar la Tel Aviv au ieșit în stradă familiile ostaticilor pentru a-i cere guvernului să accepte pacea în schimbul eliberării rudelor lor, consemnează CNN. Numai că propunerea de armistițiu nu era avansată de Israel, adversarul Hamasului în război, ci de către mediatorii Egipt și Qatar. Times of Israel lămurește misterul: o variantă de armistițiu fusese într-adevăr aprobată de Israel (și respinsă de Hamas) săptămâna trecută; acea variantă a fost ulterior modificată de către mediatori și apoi aprobată de Hamas, fără o nouă consultare cu Israelul. Mingea a fost pasată astfel „înapoi în terenul Israelului” apreciază publicația israeliană Ynet News. Mutarea e importantă fiindcă e „prima oară când Hamas practic se angajează să încheie războiul”. Pe de altă parte, îl aruncă pe premierul Benjamin Netanyahu într-o dilemă imposibilă: dacă nu acceptă pacea, miniștrii moderați ai fostei opoziții pot demisiona din guvernul de uniune națională, antrenând căderea acestuia; dacă acceptă pacea, miniștrii indispensabili de extrema dreaptă au anunțat deja că „acest guvern nu va mai avea dreptul de a exista”. În orice caz, conchide Ynet, actuala formă a armistițiului garantează obiectivul de etapă al Hamas: supraviețuirea regimului islamist în Fâșie. The Wall Street Journal explică în editorialul său de ce e esențial ca Israelul să cucerească Rafah: acolo se află „comandanții Hamas, patru batalioane de teroriști, ostatici și un punct de trecere a frontierei cu Egiptul de unde Hamas controlează fluxul ajutoarelor umanitare și aduce prin contrabandă echipament militar. E un oraș crucial pentru viitorul grupării teroriste. Numai atunci când Rafah va fi în pericol să cadă va accepta Hamas să predea ostaticii pe care-i mai are”. Revista britanică The Spectator contribuie cu o justificare mai principială: „Oricât de intensă va deveni presiunea internațională, cea dintâi datorie a Israelului rămâne securitatea propriilor cetățeni. Nici un lider mondial nu a fost capabil să explice adecvat cum va face Israelul mai sigur anularea operațiunii de la Rafah. E evident că a permite supraviețuirea unei părți din Hamas nu va aduce în viitor decât noi masacre – urmate de noi războaie. Neținând cont de această realitate, văicărelile despre Rafah sună doar a morală de fațadă”.
„După tot aurul de la Palatul Elysée, Emmanuel Macron îl duce marți pe Xi Jinping în Pirinei în a doua zi a vizitei lui de stat, pentru o escapadă «personală» care ar trebui să permită un dialog mai direct asupra războiului din Ucraina și a dezacordurilor comerciale”, relatează France 24. „Parisul, care insistă de un an ca Beijingul să pună presiune pe Rusia pentru încheierea războiului, se vrea «lucid» referitor la șansele mici de progres rapid. Mai ales că Xi rămâne principalul aliat al omologul său rus, Vladimir Putin, pe care urmează să-l găzduiască curând.” „Vizita preşedintelui Chinei în această săptămână în Ungaria are o importanţă istorică”, titrează triumfător agenția MTI, citându-l pe ministrul ungar de externe Péter Szijjártó, care subliniază că Xi nu vizitează decât două state UE. Germanii sunt ceva mai reținuți, observă Euronews, arătând că parchetul federal german a percheziționat biroul de la Bruxelles al unui europarlamentar AfD suspectat de spionaj în favoarea Chinei. Iar Ursula von der Leyen a declarat luni după o întâlnire trilaterală cu Macron și Xi că „UE e pregătită pentru un război comercial cu China”. Există „tensiuni majore între Bruxelles și Beijing din cauza sprijinului Chinei pentru Rusia și a disputelor comerciale legate de subvențiile de stat pentru companii chineze din sectoare de la mașinile electrice la energia regenerabilă”, explică Euronews. The Financial Times consideră că rostul turneului lui Xi e să tatoneze în căutare de fisuri în NATO și UE. Capitalele alese pentru vizite îi trădează intențiile reale, întrucât alăturarea lor nu poate fi explicată decât prin intenția de a le folosi drept pârghii pentru lărgirea fisurilor din frontul occidental. Fronda Franței față de dominația americană e binecunoscută, popasul la Belgrad va coincide cu a 25-a aniversare a bombardării ambasadei chineze de către NATO, iar Ungaria a provocat probleme deopotrivă în UE și NATO. O idee întărită de peste ocean și de publicația braziliană O Globo: „Macron a reiterat conceptul de «autonomie strategică», pe care îl consideră fundamental pentru ca Europa să nu depindă de SUA. E o idee care cu siguranță a fost privită cu simpatie de Xi: China consideră că slăbirea alianței transatlantice îi facilitează ambiția de a crea o nouă ordine mondială”. Și editorialul din britanicul The Telegraph apreciază că „Xi se pricepe să învrăjbească țările” și că „șansele ca el să facă vreo concesie sunt minuscule”, dat fiind că „relația Chinei cu Franța e deplin egoistă”. Opinie împărtășită aparent și de portalul european Politico, care observă că Xi a fost darnic cu concesiile minore, cum ar fi promisiunea de a nu impune taxe vamale coniacului franțuzesc, dar foarte zgârcit în marile chestiuni: Ucraina și comerțul.
Trecând la o perspectivă mai amplă, revista americană Foreign Policy scrie că rivalitatea dintre Occident, în frunte cu SUA, și China e greșit descrisă drept un nou război rece, aducând mai degrabă cu o „pace rece”. „Diferențele dintre cele două ere sunt atât de profunde încât pledează mult mai mult pentru o pace rece decât pentru un război rece. «Război rece» înseamnă rivalitate fățișă pentru dominație totală, militară și oricum altcumva. Înseamnă interferență permanentă în afacerile interne ale adversarului și a trăi sub amenințarea necontenită și potențial iminentă a anihilării nucleare. «Pacea rece» înseamnă că puterile rivale evită în principiu uzul forței militare și-și axează relația pe forme non-letale de competiție geopolitică. Competiția e definită de cine exercită cea mai mare influență în cadrul unui sistem internațional cu care toată lumea e în principiu de acord.” În fine, Anne Applebaum ne avertizează în revista The Atlantic că „autocrațiile câștigă războiul informațional”. Vorbim de „eforturi sistematice ale Chinei de a cumpăra sau influența audiențe din toată lumea; campanii rusești de propagandă atent puse la punct; iar alte autocrații își folosesc propriile rețele pentru a propaga aceleași idei”. Însă „acum obiectivul celor mai multe autocrații nu mai e să substituie adevărul cu minciuni favorabile regimului, ci e acela de a distruge însuși adevărul, de a suprima complet capacitatea – sau dorința – umană de a mai face măcar distincția între adevăr și minciună”. Scopul unor astfel de tactici nu e mobilizarea susținerii pentru regimurile nocive, ci anestezia creierului și neutralizarea voinței cetățenilor de pretutindeni. După cum afirmă Anne: „Dacă tu nu știi ce s-a întâmplat, e improbabil să te alături vreunei mari mișcări pro-democrație sau să asculți atunci când cineva vorbește despre o schimbare politică în bine. Mai probabil va fi să nu participi deloc la viața politică”. (Andrei Suba, RADOR)/asuba/eradu
