Vineri, 10 mai, se împlinesc 130 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film Elvira Popescu, cu o carieră atât de importantă în Franţa, încât publicul şi critica au numit-o „Notre Dame du Théâtre”.
Elvira Popescu s-a născut la Bucureşti, la 10 mai 1894, fiind fiica unui comerciant prosper din cartierul Colentina.
La vârsta de 11 ani, părinţii ei au descoperit că micuţa Elvira era capabilă să imite perfect personaje şi situaţii. La scurtă vreme, unchiul ei, actorul Ion Nicolescu, o va iniţia în tainele actoriei.
A urmat, aşadar, cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, fiind eleva Aristizzei Romanescu, a Luciei Sturdza-Bulandra şi a lui C.I. Nottara şi, la doar 16 ani, în 1910, debuta pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, cu rolul Ileana Cosânzeana din „Înşir-te mărgărite” de Victor Eftimiu, apoi face un excelent rol principal, al Tofanei, din „Patima roşie” a lui Mihail Sorbul.
În 1912, Elvira Popescu joacă în primul film românesc, „Independenţa României“, în rolul unei ţărăncuţe.
Se căsătoreşte, apoi, cu actorul Aurel Athanasescu, cu care va avea o fiică, Tatiana Cornelia, însă Elvira Popescu va divorţa de acesta pentru a se căsători cu ministrul de Finanţe din perioada interbelică, liberalul Ion Manolescu-Strunga.
În anul 1919, la doar 25 de ani, este numită director artistic al Teatrului Excelsior, pe care l-a înfiinţat alături de actorul Ion Iancovescu.
Se dovedeşte un manager excelent, iar spectacolul „Verişoara din Varşovia”, se va dovedi excepţional, atingând peste 1000 de reprezentaţii.
În anul 1921, Elvira Popescu înfiinţează, alături de actorul Ion Manolescu, Teatrul Mic din Bucureşti, pe care îl va conduce în paralel cu funcţia deţinută la Excelsior.
În anul 1923, Elvira Popescu pleacă la Paris cu piesa „Patima roşie“ şi, în încercarea de a face o carieră aici, îşi stabileşte reşedinţa în Franţa, o decizie care îi va schimba radical destinul.
În acelaşi an, este angajată la Teatrul De la Michodière din Paris şi devine „Elvire Popesco“, câştigându-şi, pas cu pas, supremaţia în teatrul bulevardier în care începuse să strălucească alături de partenerii săi de scenă.
La scurtă vreme devine muza dramaturgului Louis Verneuil, un autor de piese bulevardiere, cu care va forma un cuplu măcinat de numeroase scandaluri. Cei doi îşi aruncau vorbe grele în public, însă ea devenea elegantă şi strălucitoare. Presa nu rata niciunul dintre scandalurile dintre cei doi, însă reflecta şi fascinaţia remarcabilă a publicului francez pentru actriţa venită din România.
Se spune că actoria devenise sensul vieţii ei, iar când urca pe scenă, prestaţia sa atrăgea publicul ca un magnet. Deşi vorbea franceza cu un accent ciudat, estic, impresiona prin temperamentul vulcanic, prin râsul irezistibil, astfel că orice piesă în care juca, căpăta strălucire, spectatorii o aplaudau îndelung, iar bisurile nu se mai opreau.
Rolul Sonia realizat la Paris, în comedia „Verişoara din Varşovia”, a depăşit toate recordurile, având peste 1000 de reprezentaţii, iar Verneuil va scrie pentru ea numeroase piese noi, precum „Ai să te măriţi cu mine”, „Amantul doamnei Vidal”, sau „Trăiască regele”.
Se estimează că în primii 10 ani de şedere în Franţa, Elvira Popescu îi câştigase de partea sa pe cei mai duri critici de teatru, care nu mai conteneau cu superlativele la adresa ei, o situaţie extrem de rară în Franța acelor vremuri, supranumindu-o „cea mai aristocratică dintre actriţe”, „extraordinară”, „vulcanică”, sau chiar „Reine du Boulevard”, „Notre Dame du Théâtre”, „Monstre Sacré”. Este adevărat că actriţa se înconjura doar de oameni inteligenţi, fie că erau membri ai Academiei Franceze, politicieni, sau actori.
A jucat în numeroase piese de teatru, cu foarte multe reprezentaţii, câteva dintre acestea fiind „Tovaritch”, „Maşina infernală” sau „La contessa”, în piese scrise de Louis Verneuil, Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry.
În 65 de ani de carieră de teatru, actriţa a avut un repertoriu relativ redus, fapt explicat prin cererea deosebită a rolurilor ei, unele dintre piese depăşind şi 2000 de reprezentaţii, o performanță rareori egalată până în zilele noastre.
Cariera sa în cinematografie nu a fost la fel de spectaculoasă, jocul său actoricesc remarcabil fiind de multe ori pus în umbră de calitatea îndoielnică a peliculelor în care a jucat. Cu toate acestea, a fost parteneră pe platourile de filmare cu numeroase personalităţi ale cinema-ului, printre care Claudia Cardinale şi Alain Delon şi a creat câteva personaje remarcabile în filme precum „La Présidente”, „Ils étaient neuf célibataires”, „Austerlitz”, sau „Plein Soleil”.
Şi în Franţa a a condus intituţii teatrale, alături de actorul Hubert de Malet, Théâtre de Paris și Théâtre Marigny.
Chiar înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Elvira s-a căsătorit cu baronul Sebastien Foy, care avea să fie rănit în lupte, a plecat în America, de unde a revenit abia după sfârşitul războiului.
Elvira Popescu a încercat să fugă din calea celui de-Al Doilea Război Mondial, ea obţinând la 17 iunie 1940, împreună cu fiica ei, viza de Portugalia, ţară unde voia să se refugieze. N-a mai reuşit să plece şi a rămas în Franţa pe toată perioada ocupaţiei.
Louis Verneuil a suferit o puternică depresie aflând că a pierdut iubirea vieţii sale şi, în cele din urmă s-a sinucis, în 1952, într-o cameră a Hotelului Terminus – Saint Lazare, aducând actriţei un şoc puternic, fiindcă încă îl mai iubea pe dramaturg. Însă viaţa îşi va urma cursul.
Scriitorul a lăsat în urmă trei testamente, şi , în urma unui proces, Elvira Popescu a fost declarată moştenitoare a unei averi semnificative.
Mai mult, baronul Foy va urca pe scara nobiliară la rangul de conte, iar Elvira Popescu devenea contesă. Însă curând, soţul ei va părăsi această lume, în 1967, iar actriţa va moşteni o avere impresionantă şi o proprietate superbă la Mezy.
Deşi ajunsese la o vârstă foarte înaintată şi era chinuită de artroză – iar basonul devenise accesoriul său şic -, farmecul său a rămas intact, iar în apartamentul său din Avenue Foch, veneau frecvent personalităţi cu ştaif din lumea artistică, financiară și politică a Franţei: André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’Estaing.
În anul 1971, Nicolae Ceauşescu vizita oficial Franţa, iar la recepţia oficială a fost invitată şi Elvira Popesco, care a afirmat: „Datorez Franţei tot ce am realizat profesional, dar nu pot uita că o parte din mine a rămas în România. În politică nu mă bag şi nu ma pricep, pentru că sunt o fire sentimentală. Cred totuşi că România are parte de un preşedinte bun şi Dumnezeu ştie că face tot ce e bine pentru ţara mea”.
În anul 1972 se produce ultima sa apariţie TV, în serialul „La Voyante“, iar în anul 1978 a urcat ultima dată pe scenă, în succesul „La Mamma“, piesa scrisă pentru ea de André Roussin.
În anul 1985, artista părăsea vila somptuoasă lăsată de contele Foy la Mezy, pentru a locui într-un apartament parizian.
Elvira Popescu a fost distinsă cu premiul „Molière” pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și, de două ori, cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincții ale statului francez. Din anul 1993, a devenit membru de onoare al Academiei Române.
Elvira Popescu a plecat la Domnul la 12 decembrie 1993, la venerabila vârstă de 99 de ani, fiind înmormântată în Cimitirul Père-Lachaise din Paris.
În onoarea ei, una dintre sălile Teatrului Marigny din Paris îi poartă numele, iar cinematograful Institutului Francez din Bucureşti a primit numele „Elvira Popesco”.
Într-un interviu acordat Radio România Cultural, marea actriţă declara: „Am fost la pension până la 17 ani, pe urmă m-am dus la Teatrul Naţional, am jucat foarte puţin. La Teatrul Mic, după câtva timp, Robert de Flers (dramaturg – n.n.), care a venit din Paris, a asistat la o reprezentaţie şi mi-a a zis: ‘De ce nu veniţi la Paris să daţi câteva reprezentaţii?’ Am ajuns la Paris, (râde) am început la piesa ‘Ma Cousine de Varsovie’ de Loius Verneuil… A fost un mare succes, şi de atunci, ce să vă spui, nu s-a mai oprit niciodată. Fără mare obrăznicie din partea mea, trebuie să vă spui că succesul a existat din ziua în care am debutat până în ziua de astăzi. Mi-e dor de voi, am iubit ţara extraordinar, nu pot să spui că nu mă gândesc cu cel mai mare dragoste, cu cel mai mare respect de ţară şi de toţi actorii pe care i-am cunoscut. Am avut pentru ei şi astăzi am păstrat vorbă cu vorbă, fraze cu fraze bine ţinute, toate piesele le am în creier, actorii, jocul lor… Vă spun, mi-e dor de ducă… Parc-aş vrea să vie vântul să mă ia şi să mă ducă“…
