Joi, 16 mai, se împlinesc 160 de ani de la moartea lui Simion Bărnuţiu, istoric, estetician şi om politic, unul dintre liderii transilvăneni ai Revoluţiei din anul 1848.
A rămas în istoria culturii noastre, pe lângă expunerea unor idei estetice care au pregătit înţelegerea principiilor junimiste, şi prin însuşirile sale oratorice, datorită cărora poate fi considerat unul dintre cei mai mari oratori români din secolul al XIX-lea.
Simion Bărnuţiu, fără a urma o concepţie filosofică proprie, a contribuit în mod substanţial la răspândirea, în cultura noastră, a unor idei de largă circulaţie în filosofia europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Credea în libertatea şi egalitatea tuturor oamenilor, pe care le susţinea cu argumente din Declaraţia Drepturilor omului din 1789.
* * * * *
Simion Bărnuţiu s-a născut la 21 iulie/2 august 1808, la Bocşa, judeţul Sălaj, fiind fiul Anei (născută Oros) – fiica unui preot greco-catolic – şi al lui Ioan Bărnuţiu, cantor şi învăţător sătesc.
A frecventat primii ani de şcoală în satul natal, iar ultimii doi ani (1818-1820) i-a parcurs la şcoala din Şimleu.
Apoi, a urmat, timp de cinci ani, cursurile liceului piarist din Carei, iar între anii 1826-1829, a studiat, la Blaj, teologia.
După absolvire, a rămas profesor la liceul din Blaj, unde a îndeplinit apoi, până în 1834, funcţii de arhivar la Consistoriu şi prefect de studii la Seminar.
Între anii 1834-1839 a fost notar consistorial în acelaşi oraş, reintrând din 1839 în corpul profesoral.
Începând cu anul 1842, Simion Bărnuţiu s-a aflat în fruntea mişcării naţionale a românilor ardeleni, poziţie din care va intra în conflict cu autorităţile maghiare, deoarece protestase cu violenţă împotriva tendinţelor de înlocuire a limbii române din biserică.
Această poziţie va fi sintetizată în lucrarea sa, „O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă”, care a constituit un adevărat manifest revoluţionar. Apariţia cărţii îi va aduce acţiuni în justiţie, Bărnuţiu fiind victima unui lung proces. Va fi suspendat din profesorat în 1845, an în care s-a înscris ca student al Academiei de Drept din Sibiu.
Încă de la declanşarea Revoluţiei maghiare, Simion Bărnuţiu a luat atitudine faţă de pretenţiile revoluţionarilor maghiari de a anexa Transilvania la Ungaria. În aceste condiţii, trebuia să se elaboreze, în mod obligatoriu, o formulă românească, alternativă la programul maghiar din 3/15 martie. În proclamaţia sa de la 13/25 martie el a revendicat recunoaşterea egalităţii naţiunii române şi a autonomiei Transilvaniei.
Bărnuţiu a elaborat textul importantului manifest „Provocaţiune”, care a fost făcut cunoscut cu prilejul primei adunări a românilor la Blaj, în ziua de 18/30 aprilie (Duminica Tomei), şi care a fost răspândit în principalele centre ale Transilvaniei, respectiv Blaj, Cluj, Târgu Mureş, Braşov.
În document se arată, printre altele: ”A venit timpul ca iobăgia să se şteargă şi românii încă să se pună în drepturile lor ce li se cuvin ca unei naţiuni”.
Manifestul ”Provocaţiune” respingea declaraţia cu privire la alipirea Transilvaniei la Ungaria, se pronunţa în favoarea recunoaşterii naţiunii române ca egală în drepturi, a admiterii limbii române în administraţie şi în justiţie, pentru desfiinţarea iobăgiei fără răscumpărare.
La întrunirea din 25 aprilie/8 mai de la Sibiu a fruntaşilor transilvăneni, Simion Bărnuţiu a supus discuţiei proiectul programului Adunării din 3/15 mai de la Blaj, care cuprindea trei puncte: proclamarea independenţei naţiunii române, depunerea jurământului naţional şi protestul împotriva lipirii Transilvaniei la Ungaria.
Aceleaşi idei au fost reiterate şi în discursul ţinut la 2/14 mai 1848, în Catedrala Blajului.
Bărnuţiu a rostit un amplu discurs, în care cerea fruntaşilor români, printre altele, ”să ţină cu poporul să nu se rătăcească”. Demne de reţinut sunt şi alte pasaje din cadrul acestui discurs, precum cele despre însemnătatea limbii şi culturii naţionale, despre caracterul democratic pe care trebuie să-l aibă conducerea unui stat, ca şi cele despre libertate, temelia vieţii şi demnităţii umane. ”… Libertatea fiecărei naţiuni nu poate fi decât naţională. Însă, fără de naţionalitate nu e lumină nicăieri, ci pretutindeni numai lanţuri, întuneric şi amorţire”.
De asemenea, subliniind că un popor nu-şi poate dezvolta cultura decât folosindu-se de limba sa naţională, Bărnuţiu spunea printre altele: ”Dacă suntem siliţi a cugeta fie chiar în limba lui Cicerone şi nu în limba naţională, mintea se osteneşte sub greutatea cea străină”, pentru că ”legislaţia statului poliglot nu cere unitate de limbă…” argumenta acesta în continuare. El a arătat, de asemenea, interdependenţa care există între libertate şi cultură şi rolul important al acesteia din urmă în lupta pentru unitate: ”Dacă e nimicită libertatea poporului fără de naţionalitate, e nimicită totdeodată şi cultura şi fericirea aceluia, fiindcă fără de libertate nu e cu putinţă cultura…”.
Remarcabil fapt, istoricul şi criticului literar Nicolae Iorga considera că Simion Bărnuţiu era ”omul unei singure viziuni şi unei singure misiuni”.
Discursul din 2/14 mai rostit de Bărnuţiu în Catedrala din Blaj reprezintă momentul care a fracturat discursul politic românesc tradiţional conferindu-i modernitate şi, implicit, oferind continuitate ideilor mişcării naţionale româneşti de până la 1918. Autorul său a sesizat procesul modernizării ce cuprinsese continentul şi monarhia austriacă şi şi-a construit, în consecinţă discursul, primul şi de proporţii unice până la acea dată în istoria românilor transilvăneni.
La întrunirea de la Blaj din 3/15 mai, au venit în jur de 40.000 de oameni, majoritatea ţărani din toate comitatele Transilvaniei, fiind prezenţi şi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească. Autorităţile, care au încercat şi de această dată să împiedice sau să limiteze amploarea adunării, au fost nevoite să recunoască ordinea exemplară în care s-a desfăşurat întrunirea, apreciind maturitatea naţiunii române.
Simion Bărnuţiu a fost ales vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Blaj (3/15-5/17 mai) şi a citit jurământul solemn, ce conţinea, într-o formă succintă, aproape toate punctele programului Revoluţiei române şi care a devenit actul fundamental al Adunării.
Apoi, timp de aproape un an, Bărnuţiu s-a aflat în centrul tuturor acţiunilor: a fost preşedinte al Comitetului conducător al revoluţiei, s-a ocupat de recrutarea şi organizarea luptătorilor, a scris proclamaţii.
În martie 1849, după înfrângerea mişcării s-a refugiat în Ţara Românească, de unde, după arestări şi eliberări succesive, a ajuns la Viena. Aici a urmat, timp de un an şi jumătate, cursurile Facultăţii de Drept, după care, din octombrie 1852, s-a înscris la aceeaşi facultate a Universităţii din Pavia, obţinând doctoratul în 1854.
Simion Bărnuţiu a fost chemat, în ianuarie 1855, profesor la Iaşi, unde a predat filosofia la Academie (fosta Academie Mihăileană).
În anul 1856 a fost numit profesor la Facultatea de Drept, ţinând cursuri de istoria dreptului roman, de drept natural, privat, public, de logică şi psihologie.
A continuat să susţină aceleaşi idei liberale, unele chiar revoluţionare, ca în 1848, câştigând numeroşi adepţi. Entuziasmaţi de ideologia sa, aceştia au înfiinţat gruparea politică „Fracţiunea liberă şi independentă”, care număra printre membrii ei pe G. Panu, Şt. Micle, A. Fătu, A.D. Holban şi I. Creangă.
Principalele sale opere: Discursul de la Blaj: Reporturile Românilor cu Ungurii şi principiele libertăţei naţiunali desfăşiurate de Simeone Bărnuţiu la 14/2 Maiu 1848, Dereptulu publicu alu Româniloru (1867), Dereptul Genţilor (1867), Scientia virtuţii (1867).
În plină ascensiune, paşoptistul transilvănean, grav bolnav, s-a retras către locul de baştină.
Simion Bărnuțiu era o personalitate atât de respectată în România, încât atunci când s-a aflat că dorește să ajungă la Bocșa, pentru a muri pe pământul natal, domnitorul Alexandru Ioan Cuza i-a pus la dispoziție o caleașcă specială, construită în așa fel încât să amortizeze șocurile drumurilor pline de gropi ce legau Iașiul de meleagurile Sălajului.
A murit la 28 mai 1864, în drum spre casă, în pădurea Almaşului, în braţele nepotului său Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu.
A fost înmormântat în curtea bisericii de lemn din Bocșa pe 3 iunie 1864, de un sobor de 30 de preoți, în frunte cu vicarul Silvaniei Demetriu Coroianu.
În anul 1948, rămășițele lui Bărnuțiu au fost mutate în interiorul mausoleului din Biserica greco-catolică din Bocșa.
