Operele înfățișând copilăria fac parte din tezaurul cultural ce definește istoria și identitatea unei sociețăți, reflectând pulsul vieții în varii epoci și medii sociale, mulți artiști căutând să plăsmuiască momentele de inocență, grație, frumusețe, spontaneitate, bucurie, dar și de durere și neajunsuri ale acestei etape a vieții. Unul dintre cei mai importanți artiști din istoria barocului spaniol, Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (1599 – 1660), inserează între subiectele sale preferate chipuri de copii, portretizați cu o deosebită naturalețe, între cele mai cunoscute astfel de lucrări ale sale numărându-se ‘Las Meninas’, expusă la Muzeul Prado din Madrid, considerată una dintre cele mai importante din istoria artei, în care o descrie pe Infanta Margarita, fiica regilor Spaniei. Aflată în Palatul lui Filip al IV-lea, Infanta Margarita Teresa, în vârstă de cinci ani, este înconjurată de anturajul ei de domnișoare de onoare (meninas), doi pitici, un câine și alte personaje. Chiar în spatele lor, Velázquez se înfățișează lucrând la o pânză mare, privind dincolo de spaţiul pictural, spre locul unde s-ar afla un spectator. În fundal, o oglindă reflectă siluetele regelui Filip al IV-lea și reginei Mariana, care par a poza pentru artist, în timp ce fiica lor privește. Aici, Velázquez folosește lumina nu numai pentru a adăuga volum și a defini formele, ci și pentru a marca punctele de interes ale picturii, Infanta fiind așezată în plină lumină, pentru a se distinge între celelalte elemente ale compoziției. O altă lucrare notabilă este cea intitulată ‘Principele Baltasar Carlos călare’. Principele, în vârstă de șase ani, stă drept în şa, într-o atitudine nobilă, purtând o pălărie mare de pâslă neagră. Portretul a fost destinat să fie plasat între portretele ecvestre ale părinților săi, în Salon de Reinos, pentru a sugera continuitatea dinastică. Velázquez surprinde o altă imagine a copilăriei în lucrarea ‘Băiatul din Vallecas’, unde înfățișează un tânăr din clasa muncitoare, cu o expresie gravă, ducând cu gândul la grupurile de bufoni și persoane cu dizabilități care au populat Curtea spaniolă încă din secolul al XVI-lea. Velázquez ne confruntă direct cu realitatea fizică și psihologică a acestui personaj, plasându-l în prim-plan, scoțându-i în evidență chipul cu o expresie ambiguă și mâinile, în care pare să țină un pachet de cărți de joc.
Însemnat pictor al Secolului de Aur spaniol, Bartolomé Esteban Murillo (1618-1682) a descris o mare varietate de subiecte, între ele înscriindu-se portretele de copii, caracterizate prin delicatețea și realismul lor, surprinzând cu o mare pricepere inocența și tandrețea copilăriei și reușind să transmită emoții și sentimente prin ochii protagoniștilor săi. Lucrarea ‘Copii mâncând struguri și pepene galben’ prezintă doi băieți îmbrăcați în zdrențe, cu picioarele goale și murdare, iluminați în clarobscur, în tonuri de ocru și verde, punctate de albul unei cămăși și de galbenul pepenelui. În ‘Tânăr cerșetor’, în tonuri de ocru galben, brun și negru, Murillo descrie un băiat zdrențăros, stând într-un colț al unei încăperi pustii, având alături un vas de lut și un coș cu mere, pe jos fiind împrăștiate resturi de mâncare. În compoziția aglomerată de diagonalele specifice barocului, lumina pătrunde printr-un colț de fereastră și învăluie trupul băiatului, lăsând restul camerei în semiîntuneric. În ‘Băiat cu câine’, artistul descrie un alt copil zdrențuit, care se joacă cu un câine, încă o victimă a greutăților care la mijlocul secolului al XVII-lea au afectat Sevilla, după epidemia de ciumă.
Reprezentant al secolului al XIX-lea și începutului de secol XX, Joaquín Sorolla y Bastida (1863-1923) impresionează prin capacitatea sa de a capta lumina și mișcarea în lucrările sale, printre cele mai populare numărându-se compozițiile în care reușește să surprindă momente unice ale copilăriei, folosind o paletă de culori calde. Un punct de cotitură în cariera lui Sorolla a fost marcat de pictura și expoziția ‘Trista moștenire’, din 1899, o pânză mare reprezentând copii schilozi care se scaldă la mare, în Valencia, sub supravegherea unui călugăr. În contrast cu această imagine tristă, în ‘Copii alergând pe plajă’ atrag atenția armonia și bucuria personajelor de a se conecta cu energia soarelui, apei și nisipului. Figurile principale sunt două fete în rochii albe și un băiat dezbrăcat, alergând fericiți pe malul mării, în fundal apărând și alți copii care se joacă în mare, lipsiți de griji. ‘Băieți pe plajă’ înfățișează trei copii dezbrăcați, întinși pe nisp, la malul mării. Unul dintre ei se sprijină într-un cot, privind spre ceilalți doi. Bucuria copiilor la malul mării este surprinsă de pictor și în ‘Copii la mare’, ‘Băieți pe stânci’ sau ‘Băiat cu barcă’, accentul fiind pus pe reflexele luminii pe pielea umedă, replicate de reflexele fugare ale apei.
‘La 12 ani pictam ca Rafael (Sanzio), dar mi-a luat o viață întreagă să învăț să pictez ca un copil’, declara rebelul Pablo Picasso (1881 – 1973), unul dintre cei mai influenți artiști ai secolului XX, care a trecut dincolo de convențiile artistice tradiționale. În ‘Copil cu porumbel’ artistul descrie un băiat care mângâie un porumbel, într-o dominantă cromatică de albastru, remarcându-se simplitatea scenei, dar și emoția pe care o transmite. În compoziția ‘Maya cu barcă’, Picasso o înfățișează pe fiica sa Maya, într-un portret în stil cubist, plin de culoare și debordând de o energie exuberantă. În ‘Maya cu păpușa ei’, Picasso continuă distorsiunea figurilor, într-un joc abil cu spațiul și culoarea. În timp ce caracteristicile feței copilei sunt remodelate, ca și cum ar fi fost construite din lut, păpușa are un chip real, într-o reușită juxtapunere. Ochii păpușii se potrivesc cu hainele fetei, iar cei ai Mayei se potrivesc cu costumul păpușii, sugerând un posibil schimb continuu între fată și păpușă, între persoană și obiect. Ținuta sofisticată a Mayei amintește
de manșetele și volanele din operele lui Velazquez, servind la definirea conturului piramidal al corpului față de blocurile orizontale simple de brun și alb care separă planurile podelei și pereților.
Peste ocean, în Mexicul păstrător al moștenirii Imperiului aztec, Diego Rivera (1886 – 1957), unul dintre cei mai importanți artiști ai țării, faimos pentru picturile sale murale înfățișând istoria și cultura autohtonă, a pictat și numeroase tablouri în care s-a concentrat asupra copilăriei, într-un exercițiu de a surprinde esența vieții de zi cu zi. În aceste lucrări, putem vedea copii jucându-se pe străzi, ajutându-și părinții pe câmp sau petrecând timp împreună. Cu penelul său, Rivera a reușit să transmită energia și vitalitatea copilăriei, dar și tandrețea și vulnerabilitatea acestor ființe fragile. O altă serie – ‘Fată cu păpușă de cârpă’, ‘Fată cu flori galbene’, ‘Fată șezând’, ‘Portretul Carmelitei Avilés la 4 ani’, ‘Băiat cu cale’, ‘Don Lupito’ – include câteva dintre operele în care Rivera descrie caracteristicile copiilor mexicani, în contraste cromatice puternice, culorile complementare resfățându-se în voie în tușele mari ce dau viață formelor. În lucrările precum ‘Modesta’ – o fetiță șezând pe un scăunel – în care portretizează copii indigeni, cu ochi migdalați și corpuri rotunjite, Rivera exprimă cea mai pură personificare a culturii mexicane.
Și artista mexicană Rosa Rolanda (1895-1970) s-a concentrat, în mare parte, pe reprezentarea figurii umane, în special a copiilor, stilul său caracterizându-se printr-o utilizare magistrală a culorii și o tehnică prin care a reușit să surprindă esența modelelor sale. Tablourile Rosei Rolanda înfățișează copiii cu tandrețe și grijă, surprinzând scene cotidiene precum jocuri, dansuri sau momente de liniște. Urmând îndeaproape stilul și tematica lui Diego Rivera din picturi precum ‘Modesta’, ‘Fata cu păpușă’ a Rolandei este un omagiu adus Fridei Kahlo, prietenă cu artista, care avea o colecție imensă de păpuși. Tabloul descrie o fetiță stând pe un scăunel, într-o rochie roz, cu o fundă asortată, cu o expresie sobră, ținând în mână o păpușă îmbrăcată în stil Tehuana, portul tradițional al femeilor zapoteca din Tehuantepec, regiunea Oaxaca, mult prețuit de Frida. La picioarele fetei se află o altă jucărie – o figurină, probabil din lut, a unui bărbat călare, cântând la chitară, un simbol al tradițiilor indigene.
Opera argentinianului Antonio Berni (1905 – 1981) se caracterizează prin reflectarea realității sociale și politice a timpului său, una dintre temele recurente fiind portretele de băieți și fete, pe care i-a surprins cu o mare sensibilitate. Berni a știut să surprindă inocența, tandrețea și frumusețea copilăriei, dar și duritatea vieții din cartierele mărginaşe din Buenos Aires, folosind o tehnică pe care el a numit-o ‘colaj-montaj’, în care a combinat diferite materiale și obiecte (cum ar fi țesături, hârtii, carton, printre altele), pentru a crea imagini de o mare expresivitate. Mai mult, picturile sale cu copii sunt de obicei însoțite de texte care întăresc mesajul social pe care artistul a dorit să-l transmită. Lucrările lui Berni, în special cele prezentând copii, sunt considerate o adevărată expresie a culturii populare argentiniene, câteva dintre personajele create de artist fiind memorabile, precum Juanito Laguna și Ramona Montiel, care au devenit reprezentanți ai celor marginalizați de societate. În ciuda condițiilor dificile, Juanito Laguna are o mare vitalitate și o capacitate enormă de a găsi frumusețe în jurul său. Prin ochii săi, Berni arată creativitatea și ingeniozitatea care se găsesc în cele mai neașteptate locuri și care le permit copiilor precum Juanito să supraviețuiască într-o lume ostilă, lucrările sale devenind un simbol al luptei împotriva inegalității și a nedreptății sociale în Argentina și în America Latină, în general.
(Cristina Zaharia)
