O lume în continuă schimbare
Interviu realizat de Alexandru Eduard Balaci
Rezumat : Ororile războiului, greutățile , amintirea părinților și fabrica de avioane de la Brașov.
A.B :Bună ziua ! Ne aflăm la Centrul de Istorie Orală, alături de doamna Ana Maria Vicol, muzeograf cu expertiză în artă și patrimoniu național.
A.V : Bună ziua !
A.B : Pentru început, unde v-ați născut ?
A.V : Da. Mai întâi, vă mulțumesc pentru faptul că ați manifestat interes pentru o viață absolut nespectaculoasă. Deci, m-am născut în 1941,pe 13 aprilie, la Brașov. Atenție ! Fiind vorba despre anul 1941, aducem în discuție și faptul că era în plină desfășurare Cel De-al Doilea Război Mondial. Bine, cum nu începuseră bombardamentele încă, eram în plină pregătire pentru campania din est (n.r :România se implică în operațiunile militare pe 22 iunie 1941. Operațiunea Unternehmen Barbarossa) .
A.B : Cum a fost copilăria dumneavoastră ?
A.V : Mai întâi, prima mea amintire este legată de război. Era un spațiu închis și întunecat. Îmi era frică, fără să știu, normal, că la vremea aceea nu aveai cum să știi ce urmează să se întâmple cu tine și rămăsesem, în fața ochilor, cu o senzație ciudată, de lumină.
Mai târziu, peste mulți ani, părinții mi-au povestit că locuiam într-o casă în care mai avea reședința și un militar cu grad mare, care a oferit părinților mei posibilitatea de a se adăposti în subsolul casei în timpul atacurilor. În ziua aceea, în timpul atacului, mama tata era la serviciu (n.r : orașul Brașov a fost bombardat în 1944).
A.V : Deci, mama, eu și fratele meu, am stat câteva ore în adăpostul acela. Mama spunea că în adăpost era o lampă cu gaz aprinsă undeva în perete și că era de marcată. de ce se întâmpla afară. Era atât de îngrozitor încât mama îmi povestea că planșeul sălta deasupra noastră. Mama s-a simțit mai în pericol acolo decât afară. Într-adevăr, locul era întunecat, noi cei câțiva eram cu toții speriați. Pentru mama, a fost prima și ultima dată când am apelat la adăpostul acela. Preferam să ne ducem în câmp căutând o zonă verde cu arbori sub care să ne adăpostim.
Deci iată prima amintire. Ar trebui să spun, probabil, că familia mea a călătorit prin mai multe orașe, după care a ajuns Brașov, când s-au făcut angajări la fabrica de avioane din Brașov (nr : denumită IAR).
A.V : Deci părinții mei au ajuns acolo cu toată familia și au rămas acolo până în 1944, când eu aveam la aceea data vârsta de 3 ani. Din ce îmi amintesc, în 1944, fabrica de avioane și-a încetat activitatea. Nu mai știu exact dacă și-a încetat-o sau dacă s-a modificat ceva, astfel că, efectivul IAR s-a împărțit în trei echipe mari, de aproximativ 340 de familii fiecare și doar o echipă a rămas în Brașov. Cei care au rămas la Brașov, au fost cei care aveau și locuințe acolo și erau cumva așezați acolo.
O altă echipă aproximativ egală a plecat spre Bacău, iar alții au plecat în Câmpulung. În acele vremuri, exista un termen pentru această procedură :„dislocare”. Prin urmare, am fost dislocați noi. Familia mea a fost dislocată în echipa care a ajuns la Câmpulung, unde ne-am continuat viața cât și cum s-a putut.
A.B :Ce pregătire avea tatăl dumneavoastră ?
A.V : Tatăl meu, deși provenea dintr-o familie greu încercată, adică și-a pierdut tatăl și mama,la cinci și opt ani, astfel încât, a trecut prin Primul Război Mondial din care avea amintiri dramatice. Făcea foarte rar referire la amintirile lui .Un episod care l-a marcat se referea la foametea din Iași, din timpul Primului Război Mondial.
Era născut în 1907, deci a prins marele război, cumva ,la vremea adolescenței. Sora tatălui meu era profesoară la Botoșani. Îmi aduc aminte, printre altele, că avea cărți cu dedicație și manuale cu dedicație din partea autorilor. Pe vremea aceea, autorul de manual alegea un număr de consultanți de a căror părere presupun că ținea cont iar ea era unul dintre profesorii care primea manuale spre consultare.
A.V: Cu ajutorul surorii lui, tatăl meu a terminat Institutul Politehnic din București. Exista o formulă care era accesibilă și celor cu studii cumva incomplete. Tatăl meu făcuse o școală de arte și meserii din Iași, pentru că era locul în care ei se oferea cum se spune astăzi, casă și masă, adică regim de internat și putea să rămână acolo și în vacanțe.
Deci făcuse Institutul Politehnic. Totuși, în vremurile de criză din 1930 (nr. Marea Depresiune) a lucrat oriunde era posibil și astfel încât ne-a fost cumva bine. În perioada în care am stat la Brașov, toată familia a dus-o foarte bine până în 1944. Din 1944 ne-am așezat cu toții la Câmpulung împreună cu, aproximativ, 340 de familii. Tata a lucrat la „industrializarea” orașului Câmpulung.
A.V : Acolo, tata a lucrat în locul unde, mai târziu, a existat ARO și era, la început, un teren destul de mare pe care funcționase o veche fabrică de hârtie. Noi, copiii, l-am prins încă pe patronul fabrici acelea de hârtie. Domnul Mizer era o persoană modestă, întotdeauna foarte corectă. Era însoțit de un câine-lup, cu numele „Lord”,foarte frumos.
Pe noi, copiii, ne fascina, și îl vedeam din când în când. După naționalizare, am început să-l vedem foarte rar iar un număr de ani am înțeles că a murit domnul Mintzer. Deci, totul a pornit de la fabrica aceea de hârtie, pe care, mai întâi, s-a ridicat un atelier, aș zice, în care se construiau piese pentru un anumit tip de încuietori.
A.V : Așa au fost începuturile iar lucrurile au crescut treptat, până s-a ajuns la ceea ce știm. Noi am locuit chiar în incinta fabricii și pentru noi au fost niște ani absolut fericiți, pentru că hălăduiam(n.r : cutreieram în liniște) prin spațiile acelea și nu ne prea supraveghea nimeni. Erau anumite lucruri greu de explicat.De exemplu, astăzi ni se pare firesc să cumpărăm copiilor jucării și să știm ce fac în timpul zilei. Dar la timpul acela, acest lucru nu era posibil. Fiecare dintre noi avea câte o singură jucărie,eram foarte atenți, nu se găsea hârtie și erau niște localnici, care ne priveau ca pe niște străini.
