Efectele războiului
Interviu realizat de Alexandru Eduard Balaci
Rezumat : Perioada postbelică, instaurarea comunismului, abdicarea regelui Mihai I, perspectiva de atunci, suspiciunea oamenilor față de străini și nevoile populației.
A.B : Cum erau percepuți străinii ?
A.V :Nu ne vindeau alimente.De exemplu, pentru aprovizionarea acestui grup de 340 de muncitori, cineva din grup, un șofer, de foarte, foarte bună calitate, pleca cu unica mașină existentă în grupul acesta muncitoresc. Cred că avea o mașină puternică, mare. Deci de câteva ori pe an se strângeau bani de la grupul acesta de muncitori și pleca să aducă pentru toată lumea, din ce oraș, ce știa el. De obicei, venea încoace spre Brăila și aducea grâu și porumb. Grâul era vital pentru că nu aveai de unde să cumperi pâine. În interiorul fabricii se organizase o mică brutărie. A funcționat și o mică cantină, la un moment dat.
Deci toată viața noastră era cumva legată de tot ce se întâmpla în fabrică.În acel moment nu înțelegeam ce gândeau localnicii, însă acum îi înțeleg când mă gândesc în urma. Acolo era un loc în care nu pătrunseseră încă străinii. În centrul orașului Câmpulung existau puțini oamenii care își făceau vacanțe acolo.
A.V : Existau foarte mulți ofițeri, în schimb. Poate avea o legătură cu războiul care nu prea de mult se încheiase. Și mai existau cei despre care aveam să aflăm mai târziu, veniți să și trebuie să-și petreacă acolo ultimii ani de viață. Era o lume patriarhală, localnicii nu ne agreau. Eram ca un corp străin pentru ei, pentru că nu alte persoane care să se fi mutat acolo, în afară de cei care vizitau frecvent orașul, în care locuiau alți oameni din afara vieților obișnuite. Nu existau oameni veniți din afară. Ne ziceau „venetici”. Pe vremea aia nu știam ce înseamnă venetic. Acuma știu și din acest motiv și trăiam cumva izolat. Și vremurile erau încă tulburi în sine, greu de imaginat. De exemplu, perimetru fabrici care era destul de mare, nu era încă fabrică, era atelier, deci perimetrul, atelierul era destul de extins, era la marginea pădurii, intra chiar o mică bucată de pădure în perimetrul ei.
A.V :Un curs de apă venit de pe dealul care era chiar sub poalele muntelui. Da, și pentru noi era locul nostru de viață aproape în totalitate. Mai târziu ieșeam la școală, făceam drumul pe jos, traversam râul târgului în condiții care astăzi ar îngrozi pe orice părinte. Era râul care își re-schimba cursul foarte des iar peste firele acestea de apă se puneau niște punți provizorii alcătuite din una sau două bârne, deci făceai puțină echilibristică, treceai peste câteva fire de apă și ajungeai, într-un fel, la școala comunală.
A.V :Comuna purta denumirea „Voinești”, mai eram niște exemplare ciudate, așa trăiau oamenii încă la vremea aceea, exclusiv din munca la pădure a bărbaților, deci ei plecau acolo la anumite date fixe, se întorceau pentru o săptămână, două, între Sfântul Ilie și Sfântul Pantelimon. În rest, femeile se ocupau de gospodărie și aveau tot ce trebuie în grădină. Toată lumea cultiva verdețuri, avea vaci cu lapte iar noi chiar eram complet străini de viața de acolo. În schimb, eram concentrați în perimetrul acela mic și înconjurat de un gard înalt de vreo 2 metri, din scânduri lipite strict una de alta, cătrănite bine pe ambele suprafețe și terminat cu o rețea de câteva rânduri de sârmă ghimpată. Din acest motiv, eram, într-un fel, izolați de viața obișnuită a locului. Dar asta e, nu se putea altfel.
A.B : Cum era școala în acele timpuri ?
A.V : Dumnezeule ! Era școala comunală din Voinești, deci copiii, jumătate din ei încă veneau desculți la școală. Cei cei care veneau încălțați, purtau o specie anume de papuci. Se făceau în fiecare gospodărie, dar erau și persoane care din asta trăiau, din confecționare acestor papuci. Acești papuci erau realizați din hainele învechite și aveau o formă fixă, absolut fixă, deci urmăreau liniile piciorului, se încheia undeva cu un nasture. Talpa era făcută din multe straturi de de textile învechite, cusute bine și strânse între ele. Și asta era încălțămintea până la venirea anotimpului rece. Toți cei care făceau, se cunoșteau și aveau jocurile lor.
A.V :Unii dintre profesori purtau niște traume interne, îmi aduc aminte perfect, era profesorul de matematici, foarte bun profesor, dar el venise de pe front, trecuse printr-o trauma, era tot timpul nervos, era foarte sever cu noi, elevii, avea niște lucruri cu care ne speria,de regulă, arunca cu creta după noi, dacă i se părea că nu suntem atenți. Amenințarea obișnuită era : „ O să treceți clasa când o să vă trec eu cu sacul în clasa următoare”, ceea ce, pentru noi, suna foarte înspământător. Era un foarte bun profesor, dar se vedea cât de colo că este traumatizat, că este marcat. Avea perioade în care absenta și nu știam ce se întâmpla cu el în timpul acesta.
A.V :Îmi aduc aminte perfect de un suplinitor, o înlocuia ocazional pe profesoara de limba română. Tot așa, era venit de pe front iar frazele pe care le formula nu aveau legătură suficientă între ele, din pricina traumelor suferite. Nu ne preda nimic, el trebuia doar să stea cu noi și să se asigure că noi stăm cuminți în ora aceea. Și atunci avea câteva lucruri fixe.
Mai întâi ne povestea despre cruci, despre despre Titanic (nr. Celebra ambarcațiune care s-a scufundat în anul 1912) și cum s-a scufundat și avea chiar și un cântecel pe care ni-l cânta. Deci lucrurile par ciudate, dar așa erau timpurile. Atunci, cel mai bine stăteau profesorii localnici, pentru că ei aveau gospodării. Mi-l amintesc și acum pe directorul de școală, care venea într-un foarte frumos costum național, cu ocămașă lungă, albă, brodată, cu pantaloni de vară și o vestă neagră.
Sfârșitul episodului
