Joi, 19 iunie, se împlinesc 125 de ani de la naşterea lui George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, critic, istoric literar, scriitor, publicist, membru titular activ al Academiei Române.
Gheorghe Vişan, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 19 iunie 1899, în Bucureşti, mama sa fiind Maria Vişan, iar tatăl, funcţionarul Tache Căpitănescu, iar mai târziu, în 1907, familia lui Constantin Călinescu din Iaşi îl va înfia, numele său devenind Gheorghe Călinescu.
Şi-a petrecut copilăria la Iaşi unde a urmat şcoala primară „Carol I” (1906-1907), continuată la Bucureşti, la „Cuibul cu barză” (1908-1910).
A urmat apoi, gimnaziul şi liceul la „Dimitrie Cantemir”, „Gheorghe Lazăr” (1910-1916) şi „Mihai Viteazul” (1917) din Bucureşti.
În perioada 1919 – 1923, Călinescu a studiat filologia şi paleografia la Facultatea de Litere din Bucureşti. În perioada facultăţii colaborează la diferite reviste literare, după debutul din anul 1919, din „Sburătorul” cu versuri şi aforisme.
Călinescu va fi şi custode la biblioteca facultăţii şi paleograf la Arhivele Statului.
În anul 1921, va călători în Italia, cu prilejul editării revistei „Roma”, al cărei singur redactor va deveni ulterior.
Între anii 1923-1928, este bursier al statului la Şcoala Română din Roma, unde, la recomandarea lui Vasile Pârvan şi Ramiro Ortiz, studiază documente referitoare la propaganda catolică din Ţările Române. Cercetările sale arhivistice din această perioadă vor fi fundamentul publicării a două studii în limba italiană, în anii 1925 şi 1930.
În perioada 1928-1935 se dedică activităţii didactice, ca profesor de filosofie sau limba italiană la licee din Timişoara şi Bucureşti. Va colabora, totodată, la o serie de reviste culturale sau se ocupă cu editarea unor periodice precum „Sinteza” (1927) şi „Capricorn” (1930).
Debutul editorial îl reprezintă monografia „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932), lucrare care atrage atenţia, între alţii, şi a lui Garabet Ibrăileanu, impunându-l ca pe un nume în rândul exegeţilor eminescologi.
Între anii 1933-1935, este redactor principal al revistei „Viaţa Românească”, alături de Mihail Ralea.
În 23 noiembrie 1936, obţine doctoratul în Litere, la Universitatea din Iaşi, cu o lucrare pe tema operei eminesciene, „Analiza literară a unui manuscris eminescian (Avatarii faraonului Tlà)”.
După acest moment, începe cariera sa universitară: va deveni conferenţiar la Catedra de estetică şi critică literară din Iaşi, iar din 1942 devine profesor titular.
Alături de activitatea profesorală, tot la Iaşi, se implică în publicistica literară: editează prima serie a săptămânalului „Jurnalul literar” (1939).
Seria monografiilor continuă cu „Opera lui Mihai Eminescu” (în cinci volume, 1934-1936), „Viaţa lui Ion Creangă” (1938), „Nicolae Filimon” (1959) şi „Gr. M. Alexandrescu” (1962). Câteva dintre aceste studii preced opera sa fundamentală, monumentala lucrare „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941).
Incursiune impresionantă, prin volum şi aport critic, istoria literaturii în viziunea călinesciană devine un roman al literaturii ce se impune prin unitate şi prin originalitatea scriiturii. Alături de monografiile anterioare, acest grandios studiu este întregit de consideraţii de critică, estetică şi teorie despre ideologiile literare de-a lungul timpului.
Este transferat apoi la Bucureşti, unde devine şef al Catedrei de literatura română modernă, la Facultatea de Litere (1945) şi continuă activitatea de editor: conduce periodicele „Tribuna poporului” (1944), „Lumea” (1945) şi „Naţiunea” (1946).
Din anul 1949 preia conducerea Institutului de Istorie literară şi folclor, al cărui director rămâne până la sfârşitul vieţii.
În anul 1952 iniţiază revista Institutului – „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”.
Criticul şi istoricul literar George Călinescu se dovedeşte a fi şi un talentat romancier, manifestând predilecţie pentru mediul citadin.
Romanele „Cartea nunţii” (1933), „Enigma Otiliei” (1938), „Bietul Ioanide” (1953) şi „Scrinul negru” (1960) atestă virtuţile unui prozator de excepţie, cu vocaţie de caracterolog, şi pun în practică propriile idealuri estetice şi idei de critică literară.
În ultimii ani ai vieţii a publicat săptămânal „Cronica mizantropului” (începută în „Adevărul literar”, în 1937, şi continuată în „Jurnalul literar” din 1939), rubrică de mini-eseuri de artă şi literatură, găzduită de „Contemporanul”, şi este profesor onorific la Facultatea de Filologie din Bucureşti.
Căutările sale estetice, deşi manifestate nesistematic, s-au regăsit şi în volume ca „Principii de estetică” (1939), „Estetica basmului” (1965) sau „Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică” (1946-1947). Dramaturgia lui Călinescu este ilustrată de piese ca „Şun sau Calea neturburată. Mit mongol” (1943) sau de cele reunite în volumul de „Teatru” (1965).
George Călinescu a publicat şi volume de versuri („Poezii”, 1937 şi „Lauda lucrurilor”, 1963); a tradus integral poezia lui Horaţiu şi versiuni din literatura străină („Un om sfârşit” de Giovanni Papini, etc.).
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953), publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume.
În anul 1946, a fost ales deputat în primul parlament de după război, mandatul său va fi reînnoit pentru toate legislaturile următoare până la sfârşitul vieţii.
Călinescu a fost membru titular activ al Academiei Române, ales la 29 mai 1948. A fost, de asemenea, distins cu Premiul de Stat pentru întreaga activitate (1964).
A murit la 12 martie 1965, la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
După anul 1989, activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv de către unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino (fost colaborator al Securității comuniste). Aceștia încep un veritabil proces de presă despre George Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale.
Amintirea scriitorului este păstrată vie de opera sa, dar şi de casa memorială din Bucureşti. Aflată în zona cartierului Floreasca, pe strada George Călinescu, la numărul 53, aceasta a fost construită după un proiect ce a aparţinut chiar scriitorului. În biroul acestuia, pe masa de scris a rămas stiloul deschis, alături de câteva rânduri din ”Cronica optimistului”. Pe peretele din hol, se află o fotografie care îl reprezintă pe George Călinescu profesor la curs, în amfiteatrul Odobescu şi tot în această casă este expusă şi o colecţie de autografe primite de Călinescu.
În faţa casei se află bustul în granit al criticului, realizat de Onofrei Paciurea.
