Vineri, 19 iulie, se împlinesc 650 de ani de la moartea poetului, prozatorului, filosofului, istoricului, arheologului, diplomatului şi memorialistului italian Francesco Petrarca, umanist din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene.
Francesco Petrarca a fost un pionier al literaturii renascentiste și al gândirii umaniste şi este considerat unul dintre „părinții” limbii italiene, un fapt chiar curios pentru un poet care a compus aproape exclusiv în limba latină…
Francesco Petrarca s-a născut la 20 iulie 1304, la Incisa in Val d’Arno, lângă Arezzo, pe atunci în Republica Florentină, actualmente în Italia, fiind fiul notarului Pietro di ser Parenzo (supranumit Petracco, guelf alb, prieten cu Dante, exilat din Florența din motive politice).
Şi-a petrecut copilăria în Toscana, iar în anul 1311 familia se mută la Carpentras, în Franța, aproape de orașul Avignon, unde tatăl său spera să obțină o slujbă la curtea papală, aflată în acel timp în exilul de la Avignon.
Deși avea inclinații literare, manifestate precoce, în studiul autorilor clasici și în compuneri ocazionale, Francesco este trimis mai întâi la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia dreptul civil.
A absolvit, în 1320, Universitatea din Montpellier şi, trei ani mai târziu, Universitatea din Bologna.
După moartea tatălui, Petrarca se întoarce la Avignon, unde întră în serviciul Bisericii.
La 6 aprilie 1327 a întâlnit-o, în Biserica Sfânta Clara din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care a dezvoltat o pasiune devenită legendară prin trăinicia și puritatea ei.
În jurul anului 1330, se dedică unei cariere ecleziastice şi devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce aparținea unei ilustre și influente familii romane. Realizează numeroase călătorii prin Italia, Franța, Olanda și Germania, iar la Liège descoperă două Orații ale lui Cicero.
Petrarca se angajează și în activitatea politică, inițiind campania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma.
La Napoli, sub patronajul regelui Robert d’Anjou, organizează manifestări literare, în cursul cărora citește din poema eroică „Africa” abia terminată (1340), susține discuții asupra poeziei, artelor și autorilor clasici.
Perioada 1337-1341, petrecută la Valchiusa, un loc dulce și umbros, lângă curenții fluviului Sorga, a însemnat pentru Petrarca regăsirea în singurătate, pace spirituală și religioasă. Acolo a dus o luptă interioară asiduă împotriva plăcerilor lumești, a ororilor, gloriei, atracției carnale. Datorită acestor „apucături”, a parcurs diverse relații ocazionale din care se nasc doi copii: un băiat, Giovanni și o fată, Francesca. Fiind în slujba bisericii catolice, nu avea voie să se căsătorească, dar a putut să-şi recunoască copiii născuţi din relaţiile amoroase…
La 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell’Anguillara îl încoronează ca „Magnus poeta et historicus”.
În anul 1343, aflat în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus și Brutus Albinus.
La 19 mai 1348, aflat în Parma, află vestea morții Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei.
În 1350, la Florența, se întâlnește cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care corespondase anterior. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticii medievale.
Între anii 1353 și 1356 Petrarca trăiește la Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop și conducător al orașului.
Se va refugia de focarele epidemiei de ciumă, în anii 1361 până în 1374 în Padova, Veneția și Arquà Petrarca.
A scris versuri în latină, „Africa” (1338-1340), poemă eroică referitoare la al doilea război punic, avându-l ca erou pe Scipio Africanul, „Carmen bucolicum” (1346-1357), care cuprinde 12 egloghe inspirate din Virgiliu, pe teme de dragoste, politică și morală şi „Epistolae metricae” (1333-1361), care cuprind 66 de scrisori în hexametri, relatând evenimente politice și literare, unele din viața autorului.
A publicat, de asemenea, proză în limba latină, „De viris illustribus” (1337), biografii ale unor personalități romane, „Rerum memorandum” (1350), culegere de povestiri bazate pe date din istorie cu scop moralizator, „Secretum meum sau De contemptu mundi” (1342-1343) – un dialog imaginar între poet și Sfântul Augustin pe tema „Adevărului”, în care Petrarca își mărturisește cele mai intime sentimente – , „De vita solitaria” (1346-1356), descrie avantajele solitudinii, „De otio religiosorum” (1346-1356) (otium = liniștea spirituală), conține principii asupra vieții monahale, „Invectivae in medicum quemquam” (1355) consacrată criticii medicinii practicate în acea vreme, scriere care apără poezia în contrast cu științele și mecanica, „Epistolae” (printre care „Le Familiari”, 1349-1366 și „Le Senili”, 1361-1374 sunt adresate prietenului său Francesco Nelli Simonide).
Opera sa în limba italiană este dominată de „Rime in vita e morta di Madonna Laura” (1336-1369), cu titlul original în latină „Rerum vulgarium fragmenta”, cea mai renumită creație a lui Petrarca, cunoscută mai ales sub titlul de „Il Canzoniere” (apărută în limba română cu titlul „Canțonierul”).
Culegerea cuprinde în cea mai mare parte sonete, urmate de canzoni, sextine, balade și madrigale și au drept conținut cu precădere exprimarea pasiunii sale nemărginite pentru Laura. Opera lui Petrarca face astfel ca literatura să devină un element precumpănitor în viață ca primă lecție a umanismului.
Descrierea sentimentelor apare în opoziție cu peisajul, suferința, durerea, dorința de ispășire devine speranță, și chiar plânsul morții ființei iubite se transformă în transfigurarea Laurei, care coboară consolatoare din ceruri. Laura, femeia superioară căreia poetul îi aduce omagii, este un model de virtute și frumusețe, însă figura ei nu palpită de viață, trăsăturile sale umane, ochii frumoși, părul blond, surâsul dulce, se repetă imuabil și totuși ea constituie punctul ideal de sprijin în jurul căruia se desfășoară viața sentimentală a poetului. Culegerea se încheie cu un cântec adresat Fecioarei („Alla Vergine”), căreia îi solicită protecție.
„I Trionfi” (1352), este o altă operă în italiană, care cuprinde șase poeme alegorice pe teme ca: triumful dragostei asupra oamenilor, al pudicității asupra dragostei, al morții asupra pudicității, al faimei asupra morții, al timpului asupra renumelui, al eternității asupra timpului. Petrarca încearcă să transforme erudiția în poezie, printr-o iluzie tipic umanistă.
Puţină lume ştie faptul că de numele lui Francesco Petrarca se leagă şi primele dovezi ale alpinismului, după ce acesta a escaladat muntele Ventoux în jurul anului 1350. El a fost urmat de Antoine de Ville, care a cucerit vârful Aiguille în 1492 în numele regelui Carol al VII-lea al Franţei, iar naturalistul elveţian Conrad Gesner muntele Pilat Pilatus, în 1555. Abia în 1786 s-a consemnat actul fondator, certificatul de naştere al alpinismului, odată cu ascensiunea vârfului Mont Blanc – cu plecare din Chamonix – efectuată de Jacques Balmat, colecţionar de cristale, alături de medicul Michel-Gabriel Paccard.
Francesco Petrarca a murit la 19 iulie 1374, la Arquà Petrarca, în Republica Veneţia, acum în Italia. Se cunoştea faptul că îşi găseşte odihna de veci în curtea casei parohiale din localitate, într-un cavou de marmură alături de biserică.
A avut un sfârșit care pare să fi amintit de propriile lui cuvinte, imortalizate într-un vers din „Canțonier”: „Duhul vrea, dar carnea este slabă.”
Doar că, la 5 aprilie 2004, o analiză a craniului conservat în mormânt a stabilit că acesta aparține unei femei, decedată în aceiași perioadă. Cercetătorii sunt, însă, destul de siguri că trupul din mormânt este cel al lui poetului datorită faptului că scheletul prezintă urme ale rănilor menționate de Petrarca în scrierile sale.
Operele lui Petrarca au demonstrat, pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a limbii latine, un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară, iar prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică și învățătura creștină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reunește aceste două idealuri. De aceea, alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renașterii.
