Sâmbătă, 20 iulie, se împlinesc 510 ani de la moartea lui Gheorghe Doja, un mic nobil secui din Transilvania care a condus răscoala țărănească contra marilor proprietari unguri de pământ din anul 1514, o rebeliune ce-i poartă numele.
Gheorghe Doja s-a născut în anul 1470, Dalnic, astăzi în județul Covasna, tatăl său fiind mercenar în timpul războaielor împotriva Imperiului Otoman.
Doja a copilărit la Dalnic şi Ghindari bucurându-se de privilegiile statutului său şi ca orice copil de nobil a învăţat meseria armelor. De altfel dovedea un real talent în acest domeniu militar, după cum se va vedea mai târziu.
Încă din primii ani ai vieţii, Gheorghe îşi dorea să urmeze o carieră militară, pentru a urma pașii părintelui său.
Se va înscrie în armata maghiară şi a activat pe lângă mai multe fortărețe și şi-a câștigat o reputație de duelist de elită.
În anul 1913, Doja a ajuns la rangul de căpitan de cavalerie în campania împotriva otomanilor condusă de voievodul Transilvaniei Ioan Zápolya.
După campanie, Doja a rămas la Belgrad, unde l-a provocat pe campionul otoman Ali de Epeiro – conducătorul unității de cavalerie otomană Spahi, din castelul Smederevo din Serbia – la duel. Ali a acceptat imediat invitația, iar lupta a avut loc pe un câmp între Belgrad și Smederevo, la 28 februarie 1514. Gheorghe Doja va câştiga lupta lungă şi aprigă, a reușit să taie mai întâi, brațul lui Ali de Epeiro și în final îl va ucide. Potrivit canoanelor vremii, victoria i-a adus lui Doja faimă în întreaga regiune, Regele Vladislav i-a dăruit titlul de cavaler, un colier de aur cu o gravură care reprezintă scena duelului și un sat ca domeniu propriu.
În contextul în care Papa Leon al X-lea a chemat la o cruciadă antiotomană, nedusă la îndeplinire, în anul 1513, Doja a fost însărcinat cu organizarea unui corp de oaste secui, care să participe la cruciadă, un grup care se va transforma într-o oaste de răsculați pe teritoriul Transilvaniei, sub conducerea lui Gheorghe Doja.
Au fost recrutaţi țărani maghiari, slovaci, sârbi, croați, români și secui ca soldați, care se vor implica într-un conflict de interese cu marea nobilime din Ungaria și Transilvania, care dorea să-i rețină pe țărani pe propriile domenii. Prin participarea la cruciadă țăranii sperau sa-și îmbunătățească situația economică dificilă, în ipoteza unei campanii reușite în fața otomanilor.
Trebuie spus că evenimentele din acei ani trebuie privite în context mai larg: după răscoala țărănească de la Bobâlna, din anul 1437, nobilimea victorioasă a continuat procesul de feudalizare. Cauzele răscoalei rezultă din împotrivirea țăranilor față de tendințele de îmbogățire accentuată a nobilimii prin creșterea obligațiilor la prestațiile în muncă și dările în produse și bani. Datorită dezvoltării circulației mărfurilor și a economiei monetare, nobilul sporește îndatoririle feudale obligând iobagii la mai multe sarcini și dări. Nobilimea a lezat totodată și drepturi ale țărănimii libere și s-a opus dreptului de strămutare a țărănimii iobage. De aici, la începutul secolului al XVI-lea, în plină epocă de expansiune teritorială accelerată a Imperiului Otoman, crește nemulțumirea țăranilor față de opresiunea feudală.
Desigur că împotrivirea marii nobilimi a dus la răscoala țărănească a lui Doja, iar conflictul antiotoman va deveni un conflict antifeudal, care a început, ca primă direcţie, cu Timișoara și Cenad, localitățile de reședință ale episcopului Nicolae Csáki (Nicolaus de Csak), principalul adversar al înarmării țăranilor în vederea cruciadei.
Pe parcursul ostilităţilor s-au mai afirmat ca puternici adversari ai răsculaților voievodul transilvan Ioan Zapolya, episcopul romano-catolic al Transilvaniei Várday Ferenc și un jurist Werbőczy István.
Oastea de răsculaţi a lui Doja a izbândit la Cenad și Nădlac, unde răsculații l-au prins pe episcopul Csáki și l-au ucis, iar şpanul Bathory a reușit să fugă și să-l cheme în ajutor pe voievodul Ioan Zapolya al Transilvaniei.
La 15 iulie 1514, va urma atacul nereușit al armatei țărănești asupra Cetății Timișoara unde se refugiase marea nobilime, și apoi, la porunca lui Ioan Zapolya, Gheorghe Doja va fi prins, torturat în mod barbar și executat prin așezare pe un „tron” înroșit în foc, la 20 iulie 1514.
Trebuie spus că odată prins, nobilii responsabili cu judecarea lui Doja s-au pus pe strâns metode de tortură și pe elaborat regia execuției sale. Imaginația lor nu a cunoscut limite, iar zecile de grozăvii propuse au fost de un sadism inimaginabil.
Detaliile execuţiei nu sunt tocmai facil de parcurs: Doja a fost legat cu lanţuri înroşite în foc, a fost urcat pe un tron de fier, de asemenea înroşit în foc, în mână i s-a pus un sceptru încins, iar pe cap o coroană încinsă, dintr-un fier de plug. Tăiat apoi în patru, trupul lui Doja a fost expus la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba Iulia şi Oradea, iar capul său a fost trimis la Seghedin. A fost o execuţie atât de barbară încât se consideră că ea a rămas fără corespondenţă în istoriografia vreunui alt popor.
După uciderea lui Doja, în ultima fază a răscoalei, un rol important l-a avut și intervenția armatei regale ungare contra țăranilor. Deși nobilimea a reușit să iasă victorioasă în conflictul cu țăranii din anul 1514, Ungaria a ieşit mult slăbită din această răscoală.
Dieta din anul 1514, chemată să hotărască strategia de apărare antiotomană, s-a ocupat de răscoală, iar din cele 71 de articole promulgate, doar două prevedeau apărarea împotriva pericolului otoman. Legiuirile, codificate de Ștefan Werbőczy în lucrarea sa „Tripartitum” din 1517, aveau un profund caracter antițărănesc, iar sarcinile feudale erau riguros formulate, prin autoritatea statului.
Nu peste multă vreme, Ungaria va trebui să suporte, în 1526, înfrângerea zdrobitoare de la Mohacs în fața otomanilor – unul din momentele cele mai negre din istoria maghiarilor -, după care va urma o perioadă de 160 de ani de stăpânire otomană.
În timpul vieţii, cei care l-au caracterizat pe Doja l-au descris drept personaj controversat, fie tâlhar, cavaler, nobil, ori criminal, căpetenie de cruciați, rege neîncoronat al țăranilor și damnat. După moartea sa, ignorat timp de câteva sute de ani, Doja a fost readus în atenţia istoriografiei maghiare şi române, iar până în prezent imaginea sa a trecut printr-o multitudine de caracterizări, pe întreg spectrul de la renegat la supraom.
Despre momentul uciderii lui Gheorghe Doja amintește și azi monumentul ridicat în Piața Maria din Timişoara, Monumentul Fecioarei Maria, simbol al execuției lui Doja și, peste secole, kilometrul zero al unei alte revolte de proporții, cea din decembrie 1989.
