Vineri, 9 august, marcăm 55 de ani de la trecerea la cele veşnice a medicului endocrinolog și neuropsihiatru Constantin Ion Parhon, fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române şi fost preşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii în perioada 15 aprilie 1945 – 30 decembrie 1947.
* * * * *
Constantin Ion Parhon s-a născut la 15 octombrie 1874, la Câmpulung Muscel.
A parcurs studiile secundare la Focşani, Buzău şi Ploieşti, obţinând bacalaureatul în anul 1892.
În anul 1893 a fost admis la Facultatea de medicină a Universităţii Bucureşti unde a obţinut, în anul 1900 titlul ştiinţific de doctor în medicină cu lucrarea „Contribuţiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie”. Pe perioada studiilor a lucrat la diferite spitale din Bucureşti, iar după absolvirea studiilor şi obţinerea doctoratului, a profesat ca medic la Spitalul Rural „Rallet” din judeţul Dâmboviţa, în anii 1901 şi 1902.
În perioada 1903-1909 a lucrat ca medic secundar la Spitalul Pantelimon, în anul 1903 devine docent al Clinicii de boli nervoase din Bucureşti iar în anul 1906 a participat la un stagiu de perfecţionare la München. În perioada 1909 – 1912 devine medic primar la Ospiciul Mărcuţa.
Istoria Societăţii Române de Endocrinologie se scrie încă din anul 1905, când a luat fiinţă la Bucureşti Societatea Română de Neurologie şi Psihiatrie, avându-l drept secretar pe C.I. Parhon. Această societate a avut însă o existenţă efemeră. A doua societate, cu acelaşi profil, s-a înfiinţat la Iaşi în anul 1919, actul de naştere al societăţii fiind semnat în cancelaria Spitalului Socola, unde la acea vreme era director C.I. Parhon.
Parhon a fost şi un mare militant socialist, fiind influenţat în tinereţe, conform propriilor afirmaţii, de operele lui Karl Marx. A fost unul dintre fondatorii Partidului Muncitor, un grup politic efemer, fuzionat cu Partidul Ţărănesc în anul 1919, însă, la scurt timp după fuziune, Parhon s-a separat împreună cu un grup şi a devenit susţinător al Partidului Comunist Român (PCR).
Între anii 1913 – 1933 este angajat în învăţământul superior medical, ca profesor universitar de neurologie şi psihiatrie, la Facultatea de Medicină din Iaşi, iar între anii 1933-1940 şi 1944-1958 a fost profesor la clinica endocrinologică la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
Între anii 1917-1930 este director al Spitalului Socola din Iaşi, iar între anii 1930-1940 este director al Institutului pentru bolile nervoase, mintale şi endocrinologice din Bucureşti.
La cel de-al 5-lea Congres al neurologilor, psihologilor şi endocrinologilor români de la Sibiu, desfăşurat în 21-22 septembrie 1924, C.I. Parhon a dezvoltat subiectul “Guşa, cretinismul şi surdomutitatea în România”.
În anul 1928 este ales membru corespondent al Academiei Romane, iar în anul 1939 devine membru titular şi preşedinte de onoare al acestui for ştiinţific.
În anul 1929, la Congresul de Endocrinologie de la Cernăuţi, C.I. Parhon şi Ioana Parhon prezintă raportul “Probleme de zoo şi fitoendocrinologie”.
Între 6 şi 8 octombrie 1935 are loc Congresul anual de neurologie, psihiatrie şi endocrinologie din Chişinău, la care C. I. Parhon prezintă raportul “Hipofiza, sindroamele hipofizare, hormonii şi corelaţiile acestui organ”.
Tot în anul 1935, Parhon devine membru titular al Academiei de Medicină din Bucureşti, în anul 1969 devine membru de onoare al Academiei de Ştiinte Medicale. A mai fost membru fondator al Societăţii de Anatomie din Bucureşti, al Societăţii de Biologie, al Societăţii Române de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie şi Endocrinologie.
În anul 1937 are loc al XVII-lea Congres al Societăţii Române de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie, Endocrinologie şi Medicină legală la Iaşi, în cadrul căruia C.I. Parhon prezintă raportul “Aperçu général sur le tymus au point de vue endocrinologique”.
În anul 1938, Parhon a fost fondatorul Revistei Societăţii Române de Endocrinologie, Acta Endocrinologica, care din anul 2005, funcţionează sub egida Academiei Române.
1 decembrie 1958
În perioada 4-6 iunie 1939 are loc unul dintre cele mai importante şi semnificative congrese ale Societăţii Române de Endocrinologie – Congresul de la Bucureşti, gândit iniţial să fie al Micii Antante, dar din cauza evenimentelor internaţionale proiectul nu s-a putut realiza. Participarea multor personalităţi din Europa a transformat această manifestare într-un veritabil prim Congres European de Endocrinologie, iar lucrările s-au desfăşurat la Clinica de Neurologie-Endocrinologie de la Spitalul Colentina. În cadrul acesteia, C.I. Parhon a arătat că “tulburările funcţiilor endocrine stau la baza unui mare număr de procese patologice şi nu pare excesiv să ne gândim că nu există un singur proces fără un coeficient endocrin”.
În primăvara anului 1944 a fost primul semnatar al memoriului-protest al intelectualilor pentru ieşirea României din coaliţia militară fascistă, apoi a devenit preşedinte al Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, între anii 1944-1967.
În perioada 15 aprilie 1945 – 30 decembrie 1947 a fost preşedinte al Consiliului de Administraţie al Radodifuziunii Române.
În perioada 1946 – 1961 a fost fără întrerupere deputat în Adunarea Deputaţilor şi, mai apoi, în Marea Adunare Naţională.
În anul 1946, regele Mihai I înfiinţează Institutul de Endocrinologie cu numele „C. I. Parhon”, având iniţial sediul la Spitalul „Colentina”, apoi, după naţionalizarea spitalelor din anul 1948 şi-a mutat sediul la Sanatoriul de maici „St. Vincent du Paul”, din parohia Bisericii Franceze de la Statuia Aviatorilor.
La 30 decembrie 1947, după proclamarea Republicii Populare Române, Parhon a fost ales preşedinte al Prezidiului Republicii Populare Române, unde a activat până la 13 aprilie 1948, făcând parte dintr-un comitet interimar cu funcţii prezidenţiale, ales de Adunarea Deputaţilor, alături de Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi.
În perioada 13 aprilie 1948 – 2 iunie 1952, Parhon a îndeplinit funcţia de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române. La 22 august 1950 a decretat prin articol unic schimbarea numelui de Braşov în Oraşul Stalin „în cinstea marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul şi prietenul iubit al poporului nostru, Iosif Vissarionovici Stalin”.
În anul 1948 a fost ales Doctor Honoris Causa al Universităţii Caroline din Praga, în perioada 1949-1957 a fost director al Institutului de Endocrinologie, iar între anii 1952 – 1957 a fost director al Institutului de Geriatrie.
A fost ales membru al Academiilor de Ştiinţe ale URSS, R. P. Bulgare, R. P. Ungare şi R.D.G, al societăţilor de endocrinologie din Paris, Moscova şi Praga, al Societăţii Estone de Neurologie, al mai multor societăţi din Paris (de neurologie, de psihiatrie, de medico-psihologie şi al Societăţii medicale a spitalelor). Nu în ultimul rând, i-a fost conferit titlul de Erou al muncii socialiste.
A fost, de asemenea, membru în colegiul de redacţie al revistelor Folia neurobiologica şi Revue française d’endocrinologie.
În luna iunie 1952 a renunţat la activitatea politică, urmând să-şi dedice restul vieţii activităţii de cercetare ştiinţifică.
A publicat numeroase volume între care menţionăm „Secrețiile interne” (în colaborare cu Moise Goldstein), în 1909, „Manual de endocrinologie” (3 volume, în colaborare cu Moise Goldstein și Ștefan Milcu) între anii 1945 – 1949, „Bătrânețea și tratamentul ei”, în 1948, „Biologia vârstelor”, în 1955 şi „Opere alese” (5 volume), între anii 1954-1962.
Parhon a trecut la cele veşnice la 9 august 1969, la Bucuresti, fiind înmormântat la Mausoleul din Parcul Carol.
Despre viaţa şi realizările sale, Parhon declara: „Socotesc că o formație sufletească echilibrată se dezvoltă din armonia dintre lectură și viață, dintre învăţământul teoretic și experiență. Experiența mea de viață a fost de la început bogată. Am trecut prin mai multe orașe, prin mai multe medii, prin mai multe școli. Și am avut tăria și perseverența, despre care vorbește naturalistul francez Cuvier, ca „prin studiu și atenție să alungi dezgustul pe care ți-l inspiră un vierme, pentru a putea analiza astfel viața și ființele, chiar cele mai puțin simpatice.”
