Episodul II – Ideologizarea Radioteleviziunii
Interviu realizat de Alexandru Balaci
Rezumat: ideologizarea culturii, tezele din iulie, , persecuția politică,evadarea din regimul comunist, epurările pe criterii ideologice
Doina Papp: Mă întrebi cum am ajuns eu în Radio? Vă povesteam în episodul trecut despre practica la Televiziune pe care am făcut-o ca studentă .Ei bine, în ultimul an de studiu, în luna mai, am fost chemată la Radio (pe atunci Radioul și Televiziunea erau aceeași instituție), în fața unei comisii din care făcea parte un domn Constantin Vișan, care era atunci redactor-șef la „Cultural”. Atunci ca și mai apoi am constatat că era un om de bine, bine intenționat. Deși avea carnet de partid și avusese ceva funcții în aparatul ideologic era un om cu concepții sănătoase în privința culturii. Nu îmi mai aduc aminte ce m-a întrebat comisia, dar cred că am făcut o impresie bună întrucât la absolvire mi s-a propus un post în Radioteleviziune. (Chiar a venit un domn la comisia de repartiție și m-a întrebat dacă vreau. Eu am zis bineînțeles da! Pe urmă s-a ivit problema că n-aveam buletin de București (n.r :distribuția posturilor se făcea în funcție de necesitate și cartea de identitate). Totul era pentru ca mai apoi să nu ceri locuință de la instituție. Era mare criză.
Mama, săraca, fericită că am această șansă a făcut pe naiba în patru, cu cunoștințele ei și mi-a făcut rost de o mutație formală în Capitală la un prieten al familiei. (nr.viză de flotant în termenii de astăzi). Ulterior am sta în chirie plătind cam 250 lei din salariul meu de începător care era de 1.100. La Serviciul de cadre am continuat cu declarațiile în care spuneam că nu știu despre tatăl meu nimic fiindcă mama a divorțat. Asta ca să evit să scriu despre închisoare. Între timp el revenise de fapt acasă.
M-am prezentat cu repartiția mai devreme, pe 17.08.1967, iar personalul a fost luat prin surprindere, deoarece era vacanță iar eu ar fi trebuit să vin pe 1 septembrie. Am fost nerăbdătoare. Mi s-a spus să merg deocamdată la Radio la redacția „Tineret” unde am fost colegă cu Dan Ursuleanu, dintre cunoscuți , cu Mioara Paler( soția lui Octavian Paler ) cu Virginia Pană , nora scriitorului Sașa Pană cu scriitorii Vasile Mănuceanu, Călin Gruia, Eduard Jurist.
Alexandru Balaci: Cum era atmosfera în instituție ?
Doina Papp: Deci, am venit (n.r : în Radio) în atmosfera de deschidere de după evenimentele sângeroase de la Praga și ruperea de Moscova ( celebrul discurs al lui Ceaușescu ). Era anul 1967 și a fost norocul meu. Nu mai contau atât de mult dosarele. Mai ales într-un loc ca RTV. Am făcut ucenicie pe lângă cei vechi, de la care am învățat să fac reportaje, interviuri ,de toate. Am umblat prin țară. Ceea ce am învățat mi-a folosit enorm. Am continuat să mă simt atașată de teatru și având în vedere antecedentele mele ca studentă ( articole,practica la TV) redactorul-șef, domnul Victor Popa, care nu are nici o legătură cu dramaturgul (n.r : Victor Popa, redactor-șef la secția Teatru în trecutul interbelic) m-a încurajat să continui. M-am înțeles foarte bine cu Victor Popa. Mi-a făcut abonament la revista „Teatru” și m-a însărcinat să fac emisiuni culturale, precum „Școala capodoperelor”. Colaboram foarte bine și cu Eduard Jurist ( n.r: dramaturg, realizator la Radioteleviziune, la secția Tineret și Copii) care avea în custodie această zonă plus Teatrul radiofonic pentru copii , Noapte bună copii… Jurist de altfel a fost cu mine pe listele negre în 1983 când am fost dați afară din instituție din cauza dosarelor. Dar să nu anticipăm.
La nici cinci ani după ce m-am angajat una din surorile mele a fugit din țară cerând azil politic în Elveția. Ea terminase Medicina, a fost repartizată la țară și, după un an de zile profitând de deschidere a plecat într-o excursie și a rămas, a emigrat. Era perioada când apăruse Biroul de turism pentru Tineret,care organiza aceste excursii. La Ministerul Tineretului era Ion Iliescu, care era foarte deschis față de lumea culturală. Îmi amintesc când l-am văzut prima oară la sediul C.C. UTC( Uniunea tineretului comunist). Eu am participat ca reporter la premierea Anei Blandiana (n.r : este vorba despre premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969). Era acolo și un domn Nicolae Dragoș, redactor Sef la revista Luceafărul care mă informa despre cine sunt toți oamenii aceia.
După fuga sorei mele viața pentru mine nu a fost ușoară. Deși tata ieșise din închisoare, vai de el săracul, n-a mai fost om după asta și nu și-a recăpătat nici condiția profesională. Așa că dosarul meu se îmbogățise cu încă o problemă. Îmi era frică să nu-mi pierd slujba ca pe vremea studenției când îmi aduc aminte că i-am dat odată telefon mamei, cu taxă inversă, de la poștă să-i spun că m-au chemat la decanat și precis mă dau afară din facultate. De fapt atunci mă chmaseră să mă propună în comisia culturală la Asociația studenților. Învățam foarte bine și aveam și activitate culturală extra, respectiv în echipa de teatru pe Universitate.
Alexandru Balaci: Ați simțit presiunea de a intra în partid ?
Doina Papp: Nu, nu mi-a cerut nimeni. Cred că n-aș fi vrut, dar nici nu corespundeam ca dosar. Începuseră să se adreseze cu propunerea persoanelor cu pregătire și prestigiu professional. Asta a fost altă etapă. Și apoi cei care nu erau membrii de partid erau marginalizați. Ajungeai să ai nevoie, în final, de partid. Exista o cultură a secretomaniei, prin care nu aflai nimic dacă nu erai în partid iar persoanele acestea se fereau să vorbească despre ce vorbeau ei acolo la partid. Aceste reguli decizii se aplicau și în teatrele din capitală .Partidul înțelesese că pentru a fi credibil trebuie să se legitimeze prin oameni capabili. Nu mai mergea doar cu muncitorii ca prin anii 50, fără pregătire. În general, acești muncitori erau respectabili, însă printre ei existau și cei care ajunseseră în funcții fără să știe bine să scrie și să citească.
Acum în funcții începeau să fie aleși ca secretari de partid cei mai apreciați și respectați , oameni precum Irina Petrescu, Silviu Stănculescu și Ion Besoiu, adică oameni cărora nu puteai să le reproșezi lipsa de profesionalism. Aveau carieră și nu erau niște oameni de paie. Datorită profesionalismului lor, s-au promovat în acea perioadă alte valori iar acești oameni nu distrus cultura aplicând orbește ordinile politrucilor ca în anii 50.
Revenind la radio. Eram angajată de vreo 8 ani când a venit o altă provocare. S-au dat celebrele plicuri de îndepărtare din instituție unor persoane despre care nu prea se știa cu ce se făcuseră vinovate. Eu am scăpat datorită directorului general de atunci un domn pe numele lui Vasile Potop (n.r :Director General între – 21 Octombrie 1974 – 4 Februarie 1977), care venise de la Buzău. A fost secretar de partid pe județ și l-au pus președinte la Radioteleviziune. Dar s-a dovedit cumsecade. Aveam o colegă de redacție, Eugenia Grosu, care era mare la sindicat . Era și secretară de de partid și mă simpatiza pe mine. În zilele celea a venit și mi-a spus: „Doina, tovarășul director general vrea să te cunoască”. Asta înainte să mi se dea plicul (plicul cu darea afară). M-am dus la televiziune unde am fost chemată (n.r. : acolo era sediul central) și m-am întâlnit cu el . Era și Gina de față. Nu îmi mai aduc eu prea bine aminte cum a decurs discuția dar cert este că după aia nu mi s-a mai dat plicul iar Eugenia Grosu mi-a zis : „Doina, știi ce a zis Potop? Ce păcat de fata asta..eu o salvez acum, dar nu-i văd un viitor în această instituție”.
Parcă a avut gură aurită. Norocul meu a fost Programul III (n.r : Programul pentru Tineret) care s-a înființat cu mare tamtam ca să atragă tineretul cu emisiuni mai pe gustul lui. A venit șefă doamna Sofia Șincan care era foarte bine situată pe plan politic și a făcut foarte mult bine pentru programul de tineret. Ei bine, aici eu am teoria mea referitoare la disidența celor care lucrau la tineret. Se difuza pe unde ultra-scurte și prin urmare nu-l prea auzea lumea. Adică se auzea dacă cumpărai aparate de radio UNK, speciale . Din câte știu și îi cunoșteam pe colegii mei, acolo au fost adunați cam toți cei cu „bube în cap”, de diverse naturi. Între altele, colega mea, Lena Boiangiu de la Teatrul Radiofonic, mutată de la secția de Teatru. Ea era mai în vârstă decât mine, era evreică și avea o soră plecată în State. Țin minte că discutam cu Magdalena și ea a bănuit ce urmează să se întâmple și cu mine. Lena i-a cerut cu insistență lui Octavian Iordăchescu secretarul de partid să fie făcută membră de partid. Era singura salvare zicea ea. Îmi zicea și mie „Doina, trebuie neapărat să intrăm în partid, că altfel nu o să rezistăm. Trebuie să avem ce mânca”.
Alexandru Balaci: Și cu toate acestea, nu ați decis să intrați în partid ?
Doina Papp: Eu n-am făcut asta. Nici nu m-ar fi primit de altfel. Cu dosarul meu. Dar spun drept că în sinea mea mă gândeam și eu că e o soluție de supraviețuire, pentru că toate milioanele alea de oameni care au fost cu carnet de partid n-au făcut-o toți din convingere. Intrai în partid de nevoie. Sigur că erau și persoane favorite pentru care exista un proces de recrutare separat. Dumnezeu știe, n-am avut de-a face. În orice caz, programul ăsta Trei ne-a dat posibilitatea să facem niște lucruri de calitate. În domeniul culturii mai ales.
Alexandru Balaci: Ați întâmpinat probleme din pricina tezelor din iulie 1971 ? (n.r: este vorba despre un discurs susținut de Nicolae Ceaușescu, prin care a anunțat aplicarea mai multor măsuri cu caracter ideologic. În literatura de specialitate, acest episod a fost denumit și „Mini revoluția culturală”, după model maoist. și pricina restricțiilor și aportului crescut ideologic cu care cultura era încărcată).
Doina Papp: Comanda de partid ,ideologizarea și vigilența au crescut în societate după tezele din iulie. S-a mai trait bine , în iluzia libertății, o vreme. Mai curând din inerție. Atunci când s-a făcut Programul 3, între 1973-1974, și în 1978, când eu am rămas acasă ca să fac un copil, lucrurile deja avansaseră foarte mult. Revistele culturale aveau obligația să afișeze poza și un citat din Nicolae Ceaușescu pe prima pagină. Bine, puteai s-o și rupi și îți vedeai mai departe de lectură.
Dacă e vorba de cenzură fenomenul ăsta trebuie studiat și din perspectiva autocenzurii, pentru că trăind sub o cupolă din asta în care nu se simte respirația de afară, habar n-ai ce se întâmplă cu tine. Afli că trebuie să execuți și îți intră în sânge. Te trezești făcând din reflex de apărare lucruri care altfel le-ai fi respins. În materie de teatru începuse să funcționeze teatrul esopic (n.r : numele vine de la Aesop, povestitorul grec. Acesta a lăsat posterități parabole și fabule cu multiple înțelesuri). Principala caracteristă a acestui stil dramatic era că mesajele critice referitoare la societate erau ascunse în parabole din care se înțelegea și nu se înțelegea. Echivocul acesta speria foarte tare. Toată lumea trăia această schizofrenie.
Apropo de cenzură. Un exemplu :Eu eram în concediul de naștere în perioada asta și n-am prea mai avut legătură cu ce se întâmpla în lume. Când m-am întors la radio am continuat ca redactor la emisiuni ca : „Biografia unei capodopere” , ”Jurnale și memorii” pe care le-am realizat alături de Lena Boiangiu. Emisiuniile erau foarte frumoase și munceam mult la ele. Însă în momentul în care am dat în reluare nu știu ce emisiune și în distribuție era Alexandra Polizu, care între timp fugise dințară și prezenta programele de la Europa Liberă, fără ca eu să știu, șefa mea care aluzise mi-a zis : „Doina dacă a mai auzit altcineva, ți-ai semnat sentința”. Uite așa am stat cu sabia atârnată deasupra capului, să văd cum ies din problema asta. Am fost salvată de faptul că Programul Trei (n.r :Tineret) nu era foarte auzit, și din acest motiv nu s-a știut, pentru că eu ar fi trebuit să tai din bandă numele respectiv, cum de altfel se practica.
(Va urma)
RADOR – 19 septembrie
