Autor:Alexandru Eduard Balaci
Context
La sfârșitul anului 1928, Herbert Hoover a obținut nominalizarea din partea Partidului Republican pentru a candida la funcția de președinte al Statelor Unite. Acesta reușește să-l învingă pe democratul Alfred E. Smith, guvernatorul statului New York. Hoover a preluat mandatul de președinte și a guvernat Statele Unite în perioada premergătoare crizei economice (1928-1932). În 1932, Herbert Hoover a obținut sprijinul din partea Congresului republican pentru a candida pentru al doilea mandat. La alegere s-a înscris și Franklin D. Roosevelt, care a încercat să obțină nominalizarea democrată din 1901, dar mereu era pe locul al 3.
În urma alegerilor, Franklin D.Roosevelt a fost ales președinte și a rămas cunoscut în istorie drept președintele cu trei mandate (1933-1945) succesive.
Politica interbelică americană
Partidul Republican a dominat mandatul prezidențial în perioada 1860-1932, cu scurte întreruperi când au fost aleși democrați: Groover Cleveland (1885–1889 și 1893–1897) și Woodrow Wilson (1913-1921). Fără aceste două mandate, republicanii au dominat alegerile din Statele Unite iar în cazul celor două exemplu, republicanii dominau Congresul. În interbelic, politica externă a Statelor Unite era centrată pe obiectivul de a deveni o putere implicată, treptat, dar care să-și asume o intervenție militară asemănătoare cu cea din Primul Război Mondial. În 1919, Congresul a respins aplicarea tratatului de pace de la Paris, 1919 iar toată politica externă gândită de Wilson s-a dărâmat. Herbert candidează în 1928, pe fondul problemelor ridicate cu expansiunea comunismului. În 1928, un partid comunist și-a desemnat un candidat la alegerile prezidențiale americane, care a obținut un procent de 0.1%. În ciuda procentului scăzut, communismul a fost o problemă internă dar și externă, fiind vorba despre ample mișcări în perioada interbelică, în Statele Unite. Mai mult decât atât, în primul mandat, Hoover a subestimat efectele crizei economice și nu a crezut că bursele se vor prăbuși în 1929. Acesta a încercat să limiteze retragerile cash și să stopeze devalorizarea aurului, care însă a atins și paritatea dolarului.
În 1929, criza a lovit puternic în producția agricole iar președintele a semnat legea „Agricultural Marketing” prin care s-au pus bazele exportului și distribuției de bunuri, pentru a salva sectorul agricol. Această lege a presupus formarea unor întreprinderi finanțate de stat, cu prețuri fixe. În ciuda entuziasmului, acest proiect s-a prăbușit, dar Hoover a căutat să implice statul în mai multe proiecte. A proiectat o piață a locurilor de muncă din 1930 și a stimulat mediul privat să investească în construcții de locuințe. În 1932, acesta a aprobat un fond de 300 milioane dolari pentru programe de ajutor social.
În mediul extern, Herbert Hoover a militat pentru dezarmare, în 1929 a permis negocierea pactului Brind-Kellogg, care nu a avut însă aplicabilitate iar diplomația americană a încercat să găsească o soluție pentru a uniformiza pactul cu Societatea Națiunilor. În preajma agresiunii japoneze în Manciurea, Statele Unite aplica doctrina Monroe din 1919, care presupunea neimplicarea în afacerile care nu au legătură sfera de securitate a Statelor Unite. Întrucât Hoover milita pentru asta și privea America Latină și Centrală cu interes, administrația trebuia să identifice o soluție fără a pune la îndoială doctrina Monroe. În acest sens, administrația republicană a formulat doctrina „Smitson”, prin care Statele Unite pot, la nivel declarativ, să manifeste îngrijorare în legătură cu teritorii ocupate prin agresiune și violarea tratatelor internaționale în vigoare la acel moment. Deși nu putea interveni propriu-zis, administrația republicană putea rămâne conectată la problemele internaționale. Pe baza acestei doctrine, Statele Unite au intervenit la nivel diplomatic și în cazul Etiopiei și războiul Civil din Spania.
Către o campanie electorală
Pe măsură ce timpul trecea, criza economică s-a adâncit iar administrația Hoover era din ce în ce mai criticată. Din postura de guvernator, F.D.Roosevelt își anunță candidatura și discută despre un program anticriza „New Deal”, prin care dorește să scoată Statele Unite din criză. Roosevelt reușește să promoveze programul, fără a discuta în detaliu măsurile, de frică că, republicanii ar putea „fura” măsurile” pentru a câștiga voturi. Alegătorii au fost impresionați de programul lui Roosevelt, care îl critica, indirect pe Herbert Hoover. La rândul lui, președintele republica a spus în presa vremurile că „New Deal” va arunca america în prăpastie.
Franklin D.Roosevelt a promis că va investi în dezvoltarea puterii electrice și a motoarelor cu combustie. Roosevelt și-a angajat o echipă de lucru, cunoscută drept „Brain trust”. A promis programe mai bune pentru fermeri și mai bună aplicabilitate a politicilor lui Hoover. În cele patru luni de dezbatere, un fenomen ciudat a avut loc, Herbert Hoover a încercat să coopereze cu Roosevelt, însă cei doi nu s-au înțeles în privința reformelor economice. Acesta a fost și o strategie pentru a-și înțelege adversarul, pe care Herbert Hoover a încercat să o dezvolte. Contrastul dintre cei doi a fost însă evident pentru alegător, Herbert Hoover era sobru, pesimist și fără soluții, în timp ce Franklin D. Roosevelt transmitea încredere, chiar dacă nu spunea multe lucruri.
Alegerile
La urne, Franklin D.Roosevelt a obținut 57.3% voturi populare și 476 de electori, în timp ce Herbert Hoover a obținut 39.6% voturi populare și doar 59 de electori, fiind una dintre cele mai mari înfrângeri pentru republicani, care au pierdut și congresul. În urma rezultatul devastator, republicanii au încercat să-l atragă pe Roosevelt să coopereze cu Herbert Hoover, după ce a refuzat inițial acest lucru. Hoover a formulat propuneri legislative, pe baza „New Deal”, care au fost respinse de Roosevelt, întrucât cooperarea cu republicanii ar fi însemnat o scădere a imaginii publice, înainte de învestire.
După ce Franklin D.Roosevelt a fost învestit în funcție, acesta a construit o piață a locurilor de muncă, a alocat fonduri suplimentare pentru agricultură. În 1933, cele mai cunoscute bănci și-au închis sediile în New York și Washington D.C, astfel că, Roosevelt a început s-a confruntat și disparțiaia capitalului străin. Reformele economice au adus Statele Unite pe picioare până în 1939 iar acest lucru a determinat o creștere a investițiile în dezvoltarea militară. La sfârșitul războiului, Statele Unite a avut cea mai mare creștere economică. Politicile economice ale lui Roosevelt vor fi continuate și de Harry S.Truman, care va „apăra” programul „New Deal” în mandatul lui prezidențial postbelic.
Bibliografie
https://www.britannica.com/event/United-States-presidential-election-of-1932
https://www.presidency.ucsb.edu/statistics/elections/1928
https://history.state.gov/milestones/1937-1945/american-isolationism
