Conflictul din Orientul Mijlociu, perspectivele Ucrainei împotriva Rusiei și victoria electorală a dreptei radicale în Austria continuă să suscite în cea mai mare măsură interesul presei internaționale.
Premierul israelian Benjamin Netanyahu i s-a adresat direct populaţiei Iranului, în contextul în care Israelul îşi continuă campania militară contra grupărilor teroriste Hamas, Hezbollah şi Houthi, dirijate de Teheran. „Zi de zi acel regim aruncă regiunea noastră tot mai adânc în întuneric şi tot mai profund în război. Regimul vă aduce pe voi, nobilul popor persan, mai aproape de abis”, citează BBC. Exprimându-și speranța că teocrația islamică se va prăbuși „mult mai curând decât crede lumea”, iar atunci „Iranul va înflori ca nicicând”, Netanyahu a adăugat: „Poporul Iranului trebuie să ştie că Israelul e alături de voi. Fie să cunoaştem împreună un viitor al prosperităţii şi al păcii”. Ziarul francez Le Point precizează că în ciuda continuării loviturilor israeliene și „în acest context regional exploziv, Iranul, dușman declarat al Israelului care finanțează și înarmează Hezbollah, a asigurat luni că nu va trimite trupe în Liban”. Cotidianul italian La Stampa adaugă că Israelul a lovit obiective teroriste nu numai în Liban, ci și în Gaza, Siria și Yemen și, citând surse americane, pomenește posibile operațiuni terestre „la scară mică” pe teritoriul libanez. Cotidianul spaniol La Razon vorbește însă de o operațiune aeriană „la scară largă” împotriva teroriștilor yemeniți Houthi, implicând „zeci de avioane” și echivalând cu „deschiderea unui al treilea front”, la scurt timp după ce gruparea a încercat să lovească cu o rachetă aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv. În Turcia lui Erdogan, unde libertatea presei e suprimată, ziarul Milliyet publică o teorie complicată a conspirației în care Hezbollahul, trădat de Iran, e infiltrat și manipulat de Mossad pentru a se preface că atacă nordul Israelului, deși nu e clar în ce scop. Iar întreaga conspirație e încastrată într-un complot și mai amplu al Occidentului de a se impune prin intermediul organismelor internaționale și alianțelor regionale în defavoarea lumii musulmane, Rusiei și Chinei. Britanicul The Guardian, cu simpatii la stânga radicală, își intitulează editorialul: „Uciderea lui Hassan Nasrallah de către Israel târăște Orientul Mijlociu către dezastru”. Recomandarea cotidianului e ca SUA să-și sisteze livrările de arme către Israel pentru a-l obliga la un armistițiu în Liban și Gaza. Dincolo de astfel de opinii din zonele islamistă și de stânga, prevalează părerea că lovitura aplicată de Israel organizației teroriste libaneze, deși riscantă, deschide noi ocazii pentru strategii de obținere a păcii și stabilității în regiune. Editorialul din The Wall Street Journal apreciază că Israelul i-a dat „o lecție în materie de descurajare” Americii, fiindcă, în loc să-și folosească eficient instrumentul militar, Washingtonul continuă să „pledeze inutil pentru reținere și «detensionare»”. The Financial Times consideră că balanța puterii se modifică deja în Orientul Mijlociu, după ce Israelul a sesizat slăbiciunea Iranului. Cu Hezbollah decapitată, Hamas rămasă aproape fără capacitate militară și „Iran și Siria preocupate de propriile probleme interne, numai îndepărtații Houthi mai par dispuși să atace Israelul, până acum cam fără efect. Ar putea fi începutul capitolului final al Axei Rezistenței”. Revista americană Foreign Policy avertizează totuși că Hezbollah, deși „grav lovită, e încă în măsură să facă mult rău”. Scopul Israelului pare a fi ca printr-o campanie militară intensă să silească gruparea la negocieri de pace, însă în termenii dictați de el. The Jerusalem Post propune o „nouă strategie pentru Orientul Mijlociu”, constând în principal într-o „alianță israeliano-sunnită”, clădită pe baza „succesului obținut de Israel contra Hezbollahului”. Succes care reprezintă „o ocazie unică pentru alianțe strategice și stabilitate regională”, cu condiția complementării elementului militar cu cel diplomatic. The New York Times așează întregul conflict actual din Orientul Mijlociu într-un context global, numit epoca „post-post-război rece”. O luptă globală se poartă între două blocuri informale: „coaliția includerii” condusă de SUA, punând accent pe integrare economică, deschidere și colaborare, respectiv „coaliția rezistenței” condusă de Rusia, Iran și Coreea de Nord, constând în regimuri autoritare brutale care își justifică prin lupta cu SUA militarizarea societății și controlul strict al acesteia. China e nevoită să oscileze între cele două, fiindcă e dependentă economic de tabăra SUA, deși afinitățile și interesele ar încadra-o în cea opusă. Din această perspectivă, „lovitura devastatoare a Israelului contra Hezbollah constituie o amenințare colosală pentru Iran, Rusia, Coreea de Nord și chiar și China”.
Londra a afirmat că „recentele atacuri ale Ucrainei asupra depozitelor de arme rusești din interiorul țării au obligat Moscova să-și modifice lanțul logistic, mărind astfel presiunea asupra unui sistem care «era oricum suprasolicitat»”, consemnează publicația spaniolă 20 Minutos. „Aceste atacuri i-au provocat Rusiei cea mai mare pierdere de muniție de la începutul războiului.” O altă vulnerabilitate a Rusiei e remarcată de revista americană Foreign Affairs, care explică cum ampla campanie de propagandă și dezinformare a Moscovei ajunge uneori să deruteze până și Kremlinul. În plus, spre deosebire de munca „eminentă” a KGB-ului din războiul rece, actualii propagandiști „nu mai sunt capabili să păcălească jurnaliști riguroși pentru a le amplifica propaganda”, ci „în cel mai bun caz pot păcăli unii utilizatori de rețele sociale”. The Washington Post găzduiește un interviu cu ministrul polonez de externe Radosław Sikorski, care, pe lângă pledoaria pentru o mai mare solidaritate cu Ucraina, subliniază că „Putin nu ar fi fost capabil să poarte acest război fără piese și materiale din China. Deci China ar fi capabilă să oprească acest război. Și ar trebui s-o facă”. Sikorski mai reamintește că „dacă nu-l oprim pe Putin acum va ajunge până la granița poloneză și va fi chiar și mai periculos și mai dificil de oprit. Deci e mai bine s-o facem acum”. Revista The Atlantic publică un text dur intitulat „Abandonarea Ucrainei”, care acuză că „strategia americană în Ucraina e să lase țara, și poporul, să sângereze lent, până la moarte”. Concluzia e că „războiul din Ucraina riscă să fie pierdut – nu pentru că rușii ar câștiga, ci pentru că aliații Ucrainei nu-i permit să câștige. Dacă îi încurajăm pe ucraineni să lupte fără a le da instrumentele necesare pentru victorie, istoria va conchide cu siguranță că rușii nu au fost singurii care au comis crime împotriva Ucrainei”.
Cotidianul britanic The Telegraph îl proclamă pe Vladimir Putin „adevăratul câștigător al alegerilor din Austria”, întrucât victoria Partidului Libertății (FPÖ) de dreapta radicală „riscă să le dea curaj și altor partide pro-Putin din Europa să-și dea arama pe față și să predice neîncrederea în NATO”. Diferența dintre liderul FPÖ Herbert Kickl și amicii săi Marine Le Pen și Geert Wilders e aceea că ultimii doi „au încercat să se distanțeze de fosta lor admirație pentru Putin”. Printre forțele rusofile din UE se mai numără AfD din Germania, Viktor Orban din Ungaria, Robert Fico din Slovacia și Andrej Babis din Cehia. Opinie coroborată de un articol din ziarul ungar Magyar Nemzet: „Ce weekend!! După Cehia, şi în ţara vecină au câştigat patrioţii, astfel a apreciat rezultatele alegerilor din Austria ministrul ungar de externe Péter Szijjártó”. La Libre Belgique se întreabă însă dacă „Este Herbert Kickl un rege gol? A doua zi după victoria istorică a extremei drepte au început deja negocierile de culise pentru a se forma o coaliție, dar liderul FPÖ riscă să fie exclus de la putere”. Partidul Popular de centru-dreapta, „ÖVP, aflat la putere din 1987, are șanse mari să păstreze cancelaria. Dacă nu vrea să se alieze cu Herbert Kickl, nu respinge totuși o coaliție cu FPÖ, ca în 2000 și 2017. Potrivit experților, conservatorii nu vor accepta însă să fie partenerul minoritar și ar putea prefera să se asocieze cu social-democrații (21%) și neo-liberalii (9%). O coaliție tripartită ar fi o premieră în Austria”, comentează Le Monde. Corriere Della Sera îi face un portret liderului Herbert Kickl. „Fost ministru de interne, s-a remarcat în special prin atacuri contra Convenției Europene a Drepturilor Omului, ordinul către poliție de a refuza orice colaborare cu presa ostilă, decizia de a redenumi centrele de imigranți «centre de expulzare» și prin percheziția la sediului serviciilor secrete, bănuite că i-au spionat partidul”. Săptămânalul britanic The Economist apreciază că acum două decenii ar fi fost „un șoc” ca un partid populist de dreapta radicală să iasă pe primul loc în Austria, însă acum „era în general de așteptat”. Un alt săptămânal britanic, The Spectator, explică victoria FPÖ prin „ramificațiile instabilității din Orientul Mijlociu”. În 2015 Europa și-a „deschis larg porțile” pentru refugiați și emigranți, „provocând o instabilitate care persistă și azi”. „Aceasta e explicația triumfului FPÖ la alegerile austriece. Alegătorii susțin – după un deceniu de imigrație în masă – obiectivul lui Kickl de a transforma țara în «Fortăreața Austria»”. Și, crede Spectator, „Europa va fi nevoită să urmeze exemplul Austriei și să se transforme într-o fortăreață. Fiindcă, dacă nu o va face, întregul continent va ajunge după o vreme cum e acum Libanul”.
Andrei Suba, RADOR