Introducere
Istoria politică anglo-americană a transformat participarea cetățenilor la urne, în „lupte” pentru supremația decizională în state. Politica a fost destinată doar aristocrației, în cazul Marii Britanii și a fost deschisă și oamenilor de rând, treptat, după finalul secolului al XIX-lea, pe fondul relaxării sociale. Cetățenii britanici au devenit subiecții unor guvernări mult mai deschise decât în secolul precedent, cu oameni politici din toate categoriile sociale, nu doar aristocrați, care au încercat să conserve monarhia ca formă de organizare . Statutul monarhiei a fost pus sub semnul întrebării după 1939, întrucât majoritatea monarhiilor au dispărut după Primul Război Mondial iar organizarea de tip „Republică” era mult mai viabilă. Monarhia a fost introdusă în spiritul național iar cetățeanul, dintr-un supus tipic secolului al XIX-lea a fost transformat în parte integrată din regat.
Stilul de a face politică britanic
Confruntările politice britanice sunt mult mai agresive decât cele americane și sunt imaginate precum un duel între doi sau mai mulți participanți, cu păstrarea decenței. Din acest motiv, tribunele parlamentului britanic, în care sunt organizate ședințele, au fost proiectate față în față, depărțite de o masă în mijloc. Dezbaterile, față de mediul politic american, nu au fost organizate în timpul alegerilor, ci după alegeri, în parlament. În timpul campaniilor electorale, partidele dezbăteau problemele în ziare și la radio, fără contact direct cu adversarul. Dezbaterile în timpul alegerilor au apărut la sfârșitul secolului al XX-lea și au fost inspirate din Statele Unite.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, ultimele alegeri au avut loc în 1935 și au adus la putere partidul conservator, condus de Neville Chamberlain. În mai 1940, Chamberlain își prezenta demisia, după ce a fost criticat pentru atitudinea relaxată cu care a permis Germaniei naziste să pornească un alt război mondial. Charmberlain a fost înlocuit cu Winston Churchill, unul dintre cei mai mari critici ai strategiei de politică externă a guvernului Chamberlain.
Având în vedere că războiul a început în 1939, alegerile nu au mai putut fi organizate iar Partidul Conservator a primit dreptul să guverneze până la o dată potrivită pentru organizarea alegerilor. Winston Churchill aduce la putere o coaliție națională și guvernează până în 1945, când este somat să organizeze alegeri parlamentare.
Strategie politică
Partidul Conservator a guvernat Marea Britanie timp de 10 ani. În 1945, Winston Churchill a fost mult prea sigur ca va obține un procent care să îi permită să rămână la guvernare pentru încă 5 ani. Sloganul de campanie „Vote National – Help him finish the job”.Programul electoral conservator presupunea reconstrucția economiei și investiții în dezvoltarea economiei. În politica externă, conservatori mizau pe imaginea de superputere a Marii Britanii, care a rezistat în fața Germaniei naziste.
În tabăra adversă, Partidul Laburist condus de Clement Attlee, nu era văzut drept o amenințare pentru conservatori iar Attlee nu avuseze nici o reușită în politică până la acel moment. Laburiștii au propus un plan de reconstrucție bazat pe creștere economică, scăderea responsabilităților fiscale, prudență în politica externă, reforme sociale și programe pentru asigurarea mai multor locuri de muncă. În general, cele două partide au avut programe asemănătoare, având în vedere necesitatea de reconstrucție a Marii Britanii după război. După alegeri, analiștii politici de epocă au observat că, deși erau formulate diferit, cele două programe erau asemănătoare.
Sloganul laburist a fost „Let us Face the Future Together”, prin care a fost adus în discuție viitorul tuturor, nu doar a unei părți. Sloganul conservator a fost și principala cauză pentru care au pierdut alegerile, întrucât populația a considerat că politica conservatoare are misiunea de ajuta doar o parte din electoratul britanic.
Desconsiderarea adversarului
Winston Churchill a caracterizat laburiștii drept inferiori, dar le-a oferit câteva ministere cheie, în timpul războiului, care i-au ajutat pe lideri să prindă experiență. Laburiștii au condus: Ministerul Muncii (Ernest Bevin), Ministerul de Interne (Herbert Morrison) iar Clement Attlee a fost viceprim-ministru în guvernul Winston Churchill.
Luptele politice
Winston Churchill i-a acuzat pe laburiști de incompetență și a comparat un posibil guvern laburist cu „Gestapo”, din pricina faptului că partidul era concentrat în jurul lui Clement Attlee, precum un serviciu secret. Attlee nu a pierdut timpul și l-a caracterizat pe Churchill drept „I thank him for having disillusioned them so thoroughly”. Nu au mai existat și alte confruntări directe iar desfășurarea alegerilor a fost normală, fără atacuri.
Pe 26 iulie 1945, Partidul Laburist a obținut 48% din voturi și 393 de locuri în parlamentul britanic, ceea ce presupunea o majoritate de guvernare, în timp ce partidul Conservator a obținut 210 locuri. Laburiștii aveau un avans de 146 de locuri în parlament față de alegerile din 1935 . Rezultatul a fost șocant pentru Winston Churchill care era prezent la conferința de la Potsdam. Acesta a fost informat de ambasadă ca pierdut alegerile și trebuie să se întoarcă în Anglia, întrucât un nou guvern a fost format. Acest moment a fost unic în istoria politică britanică, când un șef de guvern este înlocuit în timpul unei conferințe internaționale.
Guvernarea laburistă a adus o contribuție semnificativă la dezvoltarea societății britanice, prin adoptarea unor legi sociale care vor rămâne neschimbate până în 1979, când Margareth Theacher câștigă alegerile și formează un guvern conservator.
(Autor: Alexandru Eduard Balaci)
Bibliografie
https://www.bbc.co.uk/news/special/politics97/background/pastelec/ge45.shtml
https://www.iwm.org.uk/history/how-did-churchill-lose-the-1945-general-election
https://www.nationalww2museum.org/war/articles/britain-moves-leftward-labour-party-and-july-1945-election
https://commonslibrary.parliament.uk/research-briefings/cbp-7529/