Motto: „Fado nu este făcut pentru a fi cântat. Fado se întâmplă pur și simplu. Îl asculți, nu îl înțelegi și nu îl poți explica” – Amália Rodrigues
Duminică, 6 octombrie, se împlinesc 25 de ani de la moartea Amáliei Rodrigues, cântăreaţă şi actriţă portugheză, „Rainha do Fado” („Regina Fado-ului”), cea care a ridicat muzica fado la rang de artă şi a impus acest gen muzical pe plan modial.
* * * * *
Amália da Piedade Rebordão Rodrigues s-a născut la 23 iulie 1920, la Fundão, în Portugalia, fiind al cincilea dintre cei nouă copii ai familiei lui Albertino de Jesus Rodrigues – cizmar și interpret la trompetă în fanfara locală – și a Lucindei da Piedade Rebordão.
Naşterea viitoarei cântărețe ar fi fost declarată o săptămână mai târziu și era serbată în familie la 1 iulie, fiindcă era singurul moment din lună când în familie erau bani pentru cumpărarea de cadouri.
Părinții se mută în capitală pentru a găsi de lucru, dar, când Amalia avea doar puţin peste un an, se întorc la țară, din lipsă de angajamente.
Copila va rămâne la Lisabona cu părinții din partea mamei, fiind crescută de bunici până la vârsta de paisprezece ani.
Amália era extrem de timidă şi a parcurs copilăria în sărăcie.
La vârsta de nouă ani este trimisă la şcoală – Escola Primária da Tapada da Ajuda, unde cântă pentru prima oară la o serbare – , de către bunica sa analfabetă, Ana do Rosário – care avea să-i ofere o educaţie strictă, în spiritul religiei -, însă la doisprezece ani este nevoită să renunţe la şcoală pentru a-şi ajuta familia la munca zilnică.
Va lucra la un atelier de brodat, apoi va munci la ambalarea prăjiturilor, iar viaţa mizeră o duce către prima tentativă, nereuşită, de a-şi pune capăt zilelor, cu ajutorul fosforului de la chibrituri.
Încă de tânără este pasionată de muzică, va cânta pentru bunici şi pentru vecini, abordând mai ales melodii melancolice și versuri tânguitoare, cu referire la existenţa populaţiei sărace, caracteristici specifice ale muzicii fado.
În anul 1935, Amália a început să cânte ca amatoare, îşi face remarcată vocea, însă nu poate să se înscrie la un concurs muzical deoarece celelalte participante refuzau să concureze împotriva ei.
Se va angaja, apoi, alături de sora ei Celeste, ca vânzătoare de fructe în zona portului din Lisabona, unde va fi remarcată de un bărbat care organizeză o paradă populară şi care insistă ca Amalia să se înscrie la concursul de noi talente premiat cu titlul de „Rainha do Fado dos Bairros” („Regina muzicii fado a cartierelor”).
A urmat o nouă tentativă de sinucidere, cauzată de mama sa, însă de data aceasta va fi salvată de sora ei, Aninhas.
La concursul desfăşurat în anul 1936, îl va cunoaște pe chitaristul Francisco da Cruz, care îi va deveni soț, patru ani mai târziu, însă după alţi doi ani cei doi se vor despărţi, în urma acestei decepţii Amalia ajungând la altă tentativă de sinucidere, nereuşită, după ce a băut otravă pentru șobolani.
În anul 1939, apare şi primul ei angajament profesionist, interpretarea sa pasională a muzicii fado aducându-i, la scurt timp, aprecieri deosebite.
După ce l-a cunoscut pe Frederico Valério, un compozitor clasic, acesta va intui talentul său uriaş, începând să-i scrie melodii personalizate pentru vocea ei, adăugând acompaniament orchestral tradiționalului fado.
Astfel s-au născut melodii de succes precum „Fado do Ciúme”, „Ai Mouraria”, „Que Me Deus Perdoe”, și „Não Sei porque Te Foste Embora.”
În anul 1945, va realiza primele înregistrări muzicale în studio, după semnarea unui contract cu producătorul brazilian Continental.
În anul 1946, Amália a debutat în film, în pelicula „Echipament de protecție pentru Negras”, urmat de un mai bine cunoscut film, „Fado” (1947).
În paralel, cariera muzicală continua cu turnee în Spania, Brazilia şi la Paris, ultimul în anul 1949.
În anul 1950, a susţinut un spectacol cu ocazia unui eveniment internaţional pe tema „Planului Marshall”, în care va interpreta, pentru prima dată, melodia „Aprilie în Portugalia”, sub titlul original „Coimbra”.
În acelaşi an, a început o colaborare apropiată cu poetul portughez David Mourão-Ferreira, care marca începutul unei noi etape în viaţa artistei: poeţi remarcabili au început să scrie texte speciale pentru artistă, potrivite pentru muzica fado căreia îi dădea viaţă.
Cariera sa cinematografică a continuat cu producţiile „Sangue Toureiro” (1958) şi „Fado Corrido” (1964).
În 1959, revista ”Variety” o desemnează cea mai mare cântăreață din lume, iar în 1961 se va recăsători, cu inginerul brazilian César Seabra, la Rio de Janeiro.
Amália Rodrigues a dus muzica fado la un alt nivel, popularizând acest gen muzical la nivel mondial, mai ales prin turneele pe care le-a realizat până în anul 1970.
Să amintim şi faptul că prima ediţie a Festivalului Cerbul de Aur a avut loc în anul 1968, între 5 și 10 martie, la Teatrul Dramatic din Braşov, sub acompaniamentul Orchestrei conduse de maestrul Sile Dinicu. Atunci, Amália Rodrigues a susţinut un concert pe scena festivalului, invitaţi la aceeaşi ediţie fiind şi Constantin Drăghici, Los Machucambos, Gică Petrescu, Hugues Aufray, Caterina Casseli, Edith Pieha, Rika Zarai, Rita Pavone, Maria Mitiieva, Bobby Solo, Jean Claude Pascal.
În anul 1973, a înregistrat albumul „A Una Terra Che Amo”, cu versiuni ale melodiilor sale interpretate în limba italiană.
În anul 1977 a înregistrat albumul de studio în limba portugheză „Cantigas numa Língua Antiga”, iar un an mai târziu, un album cu înregistrări din concerte, intitulat „Amália in Italia”.
Au urmat albumele „Gostava de Ser Quem Era” (1980), „Fado” (1982) şi „Lágrima” (1983).
În anul 1985, Rodrigues a revenit la sala Olympia din Paris, pentru o serie de concerte, apoi, în perioada 1985 – 1994, a înregistrat noi succese internaţionale, susţinând concerte în Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Germania, Brazilia, Argentina, Israel şi SUA, şi, desigur, nenumărate alte spectacole în ţara natală, Portugalia.
În anul 1989, este primită în audienţă la Vatican de către papa Ioan Paul al II-lea, care va elogia activitatea sa artistică excepţională.
În anul 1990, la aniversarea a 50 de ani de carieră, a susţinut un concert deosebit la Coliseu dos Recreios din Lisabona, în cadrul căruia însuşi preşedintele portughez a decorat-o pe scenă pe marea artistă care marca 69 de ani de existenţă.
Către finalul vieţii, va cunoaşte probleme financiare importante, care o determină să – şi vândă o parte din avere, dar şi unele probleme cu vocea.
Rodrigues avea să devină o sursă de inspirație importantă şi pentru alți interpreţi care au abordat muzica fado, cum ar fi Madredeus, Dulce Pontes sau Mariza.
Pentru realizările sale artistice excepţionale, artista a fost recompensată cu numeroase premii şi distincţii, precum titlul de Comandor al Ordinului Artelor și Literelor, Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce, Ordinul Sfântului Iacob al Sabiei în grad de mare cruce, Ordinul Prințul Henric în grad de mare cruce, Legiunea de Onoare în grad de cavaler, Ordinul Prințul Henric în grad de mare ofițer, Ordinele Sfântului Iacob al Sabiei în grad de ofițer şi, respectiv, cavaler.
Artista a vândut peste 30 de milioane de discuri în întreaga lume, rămânând cel mai bine vândut artist portughez din toate timpurile.
Amália Rodrigues a plecat la Domnul la 6 octombrie 1999, la vârsta de 79 de ani, la Lisabona, în urma unui infarct miocardic.
Statul portughez decreta atunci trei zile de doliu naţional, fiind suspendată şi campania electorală pentru alegerile generale, în desfăşurare la acel moment.
Întreaga suflare portugheză s-a simţit îndurerată până în străfunduri, la fiecare intersecţie a Lisabonei, se auzea vocea tânguitoare a Amaliei şi exista un portret al ei drapat în negru. Era esenţa unei stări de spirit de îndurerare în faţa pierderii unei personalităţi cu care se identifica întreaga Portugalie.
Marea artistă avea să fie înmormântată în Biserica Santa Engrácia din oraşul portughez.
În anul 2011 genul muzical portughez fado a fost înscris pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanității UNESCO, drept “cântecul popular urban al Portugaliei”.
La 8 iulie 2001, trupul neînsufleţit al cântăreţei de fado Amalia Rodrigues a fost transferat în Panteonul naţional din Lisabona, fiind depus în sala rezervată scriitorilor portughezi. “Diva fado-ului” este prima femeie care şi–a făcut astfel intrarea în Panteonul naţional, rezervat marilor nume din istoria portugheză.
O casă de culoare galbenă de pe Rua de São Bento nr. 193 din Lisabona, în care solista iconică a fado-ului a locuit timp de peste 50 de ani, adăposteşte Casa-Museu Amália Rodrigues. În acelaşi oraş poate fi vizitat şi Muzeul Fado, care organizează frecvent spectacole live pentru a delecta publicul cu acordurile profund emoționale ale muzicii fado.
Aşa s-a scris povestea unui simbol etern al muzicii fado, „un leac pentru suflet”, o plângere care interoghează un destin împotriva căruia nu se poate face nimic.
Fado este muzica dragostei neîmplinite, a geloziei, nostalgiei pentru persoane dragi, dispărute sau pentru trecut, a greutăţilor, dorului, exilului sau suferinţei.
Este istoria unui cântec popular portughez, nostalgic și senzual, apărut în secolul al XIX-lea, la Lisabona, în cercurile rău famate ale prostituatelor şi amatorilor de jocuri de noroc, dar care avea să anime, mai târziu, saloanele elegante ale nobilimii şi burgheziei…
