Sâmbătă, 12 octombrie, se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Anatole France, poet, jurnalist, romancier, membru al Academiei Franceze, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1921.
* * * * *
Jacques Anatole François Thibault s-a născut la 16 aprilie 1844, la Paris, Franța, fiind fiul unui librar erudit, care-l inițiază în meseria sa îndreptându-l totodată către studii umaniste.
Fiind ucenic în librăria tatălui său, băiatul a devenit fascinat de disciplinele umaniste.
Devine absolvent al Colegiului Stanislas din Paris, perioadă în care colaborează la Bulletin du bouquiniste și la Le Chasseur bibliographe.
În 1865, îl cunoaște pe editorul Lemerre, adevărat mecena al poeților parizieni, iar din 1869 devine lector la editura acestuia.
În anul 1868, se produce debutul său editorial, cu eseul Alfred de Vigny.
Se va consacra drept autor de poeme de dragoste inspirate de iubirea sa neîmplinită pentru actrița Élise Devoyod.
Sub diferite pseudonime, publică versuri, articole, pastișe.
În 1870, este mobilizat în garda națională.
Sub semnătura Anatole France, publică la Lemerre volumul de poezii Poèmes dorés (Poeme aurite), în anul 1873.
În 1875, publică culegerea de versuri Le Parnasse contemporain, publicată de editura Lemerre, iar un an mai târziu devine bibliotecar la Senat.
În 1881, apare primul său roman, Le Crime de Sylvestre Bonnard (Crima lui Sylvestre Bonnard), care va fi premiat de Academia franceză.
În 1883, va începe să frecventeze saloanele doamnelor de Loynes și Arman de Caillavet.
Un an mai târziu este reprezentată piesa sa Noces corinthiennes (Nunta din Corint).
În 1885, devine director al revistei Les Lettres et les Arts, apoi este și cronicar al revistei Le Temps (1887), calitate în care va face elogiul marelui Zola (1892).
În anul 1890, își dă demisia din postul de bibliotecar la Senat, tot atunci având loc întâlnirea sa cu Charles Maurras și publicarea romanului Thaïs.
În 1893 va călători, împreună cu doamna de Caillavet, în Italia, tot atunci pronunţându-se divorțul de Marie-Valérie Guérin de Sauville, cu care se căsătorise în 1877.
În 1894, apare Le Lys rouge (Crinul roșu), apoi este ales membru al Academiei franceze.
În perioada 1895-1898, scriitorul călătorește mult în Italia, Belgia, Olanda, Germania, Grecia, o sursă de inspiraţie consistentă pentru creaţiile sale uletrioare.
În 1921, Anatole France este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, motivația Juriului Nobel fiind: „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adâncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”.
Alte romane şi povestiri publicate: Jocaste et le Chat maigre (Iocasta și pisica cea jigărită) – (1879), Les Désirs de Jean Servien (Dorințele lui Jean Servien) – (1882), L’Abeille (Albina) – (1883), Le Livre de mon ami (Cartea prietenului meu) – (1885), Nos enfants, scènes de la ville et des champs – (1886), Balthazar – (1889), L’Étui de nacre (Cutia de sidef) – (1892), La rôtisserie de la reine Pédauque (Ospătăria „La regina Pedauque”) – (1893), Les opinions de Jérôme Coignard (Părerile lui Jérôme Coignard) – (1893), Le Jardin d’Épicure (Grădina lui Epicur) – (1895), Le Puits de Sainte Claire (Puțul sfintei Clara) – (1895), L’Orme du Mail (Ulmul din parc) – (1897), Le mannequin d’osier (Manechinul de nuiele) – (1897), L’Anneau d’améthyste (Inelul de ametist) – (1899), Clio – (1900), L’Affaire Crainquebille (Afacerea Crainquebille) – (1901), M. Bergeret à Paris (Domnul Bergeret la Paris) – (1901), Crainquebille (1901), Histoires comiques (Poveste comică) – (1903), Sur la pierre blanche (Pe lespedea albă) – (1905), Vers les temps meilleurs (Spre timpuri mai bune) (1906), L’Île des Pingouins (Insula pinguinilor) – (1908), Les Contes de Jacques Tournebroche (Povestirile lui Jacques Tournebroche) – (1908), Les Sept Femmes de Barbe Bleue (Cele șapte neveste ale lui Barbă Albastră) – (1909), Les Dieux ont soif (Zeilor le e sete) – (1912), La révolte des anges (Revolta îngerilor) – (1914), Le Petit Pierre (Micuțul Pierre) – (1918), Le Procurateur de Judée (Guvernatorul Iudeii) – (1918), Marguerite – (1920), Le comte Morin (1920), La Vie en fleur (Viața în floare) – (1922)
A mai scris teatru, Nunta din Corint (Noces corinthiennes, 1876), dramă antică în versuri, Au petit bonheur (1898), Crainquebille (1903), Comedia celui care si-a luat de nevasta o femeie mută (La Comédie de celui qui épousa une femme muette, 1908) şi Le Mannequin d’osier (1928).
A scris numeroase eseuri precum Alfred de Vigny – (1868), La Vie littéraire (Viața literară) (1883 – 1892), Opinions sociales (Opinii sociale) – (1902), Le parti noir (1904), Vers les temps meilleurs (Spre timpurile mai bune) – (1906), Vie de Jeanne d’Arc (Viața Ioanei d’Arc) – (1908) sau Le génie latin (Geniul latin) (1913).
În ultimii ani ai vieţii, scriitorul s-a alăturat Partidului Comunist Francez, pentru a-şi urma idealurile, într-un mod organizat. „Mulţumesc destinului că m-a făcut să mă nasc sărac. Sărăcia mi-a fost o prietenă binefăcătoare; m-a învăţat adevăratul preţ al bunurilor utile vieţii, pe care altfel nu l-aş fi cunoscut; scutindu-mă de apăsarea luxului, m-a consacrat artei şi frumuseţii”, spunea scriitorul.
Anatole France a murit la 12 octombrie 1924, la Saint-Cyr-sur-Loire, Centre-Val de Loire, Franța, având parte de funeralii naţionale.
Este înmormântat în cimitirul Neuilly-sur-Seine din apropierea oraşului Paris.
Trebuie spus, că la doar un an după primirea Nobelului, Anatole France a fost interzis de Biserica Catolică, scriitorul nu a fost însă mirat, nici revoltat, ci doar a declarat că va considera acest lucru o distincţie.
După moartea sa opera lui Anatole France a fost inclusă în „Index librorum prohibitorum” (unde figurau multe nume celebre de scriitori, filosofi, oameni de ştiinţă, chiar oameni ai bisericii, toţi fiind consideraţi ca promovând idei eretice, în neconcordanţă cu credinţa bisericească).
El va fi reabilitat abia în anul 1966, după foarte mulţi ani de la moartea sa.
Anatole France a fost considerat omul de litere ideal, fiindcă a pledat pentru respectarea drepturilor omului, dintr-o poziţie, totuşi, de simpatizant al socialismului.
