Luni, 21 octombrie, se împlinesc 40 de ani de la moartea actorului de teatru şi film Ion Finteşteanu. A fost membru de onoare al Teatrului Național din București, profesor universitar la Facultatea de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică și șef al catedrei Arta actorului. S-a remarcat, de asemenea, prin colaborarea statornică cu Teatrul Naţional Radiofonic.
* * * * *
Ion Finteșteanu s-a născut la 18 martie 1899, la București, fiind primul dintre cei patru copii ai soților George Finteșteanu și Florica Comșa, originară din satul Fințești din județul Buzău – de unde și-a luat și numele.
Încă din copilărie, Finteșteanu a avut o atracţie către teatru, astfel că la şcoală recita poezii și juca în piese de teatru, în mahalaua bucureșteană Lăzureanu.
A urmat apoi cursurile Liceului Mihai Viteazul din București.
În anul 1916, a început să se pregătească cu Radu Demetrescu-Cluceru (viitorul soț al Soniei Cluceru) în vederea admiterii la Conservator, în toamna acelui an.
Însă ocuparea Bucureștiului de către armatele germane, în iarna anului 1916, a determinat refugierea sa în Moldova, mai întâi la Dorohoi, unde, din vara anului 1917, a lucrat ca meditator și funcționar la gospodăria comunală, apoi, din toamna anului 1917, la Iași, unde a promovat examenul de angajare ca tenor la Societatea română de operă. Puțini știu că artistul care va impresiona prin prestațiile sale a fost tenor până să ajungă actor.
În același an a debutat ca actor de teatru în spectacolul „Marșul nupțial” de Henry Bataille, înlocuind un actor care nu mai era disponibil. El va juca alături de Maria Ventura, Tony Bulandra și Florica Alexandrescu, fiind atât de emoționat încât nu și-a mai adus aminte ulterior dacă a spus sau nu replica.
Între anii 1918-1921 a urmat cursul clasei Luciei Sturdza Bulandra de la Conservatorul de Artă Dramatică din București, absolvindu-l ca premiant.
Încă din perioada studenției a fost angajat la Compania Bulandra, dar a refuzat să-și reînnoiască contractul din cauza salariilor mici care erau plătite actorilor.
A plecat, apoi, în turneu cu trupa Teatrului Național condusă de Nicolae Soreanu, fiind angajat aici la 1 decembrie 1921. Acestei instituţii de cultură îi va dedica întreaga sa viaţă profesională.
Finteșteanu i-a considerat ca mentori pe actorii Aristide Demetriade, Constantin I. Nottara și Nicolae Soreanu, iar dintre regizori, cel mai mult i-a apreciat pe Paul Gusty și Ion Șahighian.
În perioada interbelică au existat unele zvonuri despre originea evreiască a actorului, însă acesta a făcut haz pe seama faptului că era bănuit de această origine chiar de către evrei.
În 1926, s-a produs debutul său în film, în „Datorie și sacrificiu”, în care a jucat fără onorariu.
În 1938, a jucat rolul Charly în piesa „Clownul” de Serck Rogers, rol pe care l-a considerat „Hamletul său”. La recomandarea sa a fost introdus în piesă un număr muzical de clovn pentru care s-a pregătit aproape șase luni cu artiști de seamă ai circului precum Ervin și Dussano-junior. Interpretarea sa a fost remarcabilă, propunându-i-se să învețe textul în limba italiană și să meargă într-un turneu mondial.
Ion Finteșteanu a devenit apoi profesor universitar la Facultatea de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică și șef al catedrei Arta actorului, avându-i ca asistenți pe Sanda Manu și pe Dem Rădulescu.
În ianuarie 1953, Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, i-a acordat titlul de Artist Emerit „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”, apoi, în anul 1958, a primit și titlul de Artist al Poporului.
În primăvara anului 1956 a plecat într-un turneu cu trupa Teatrului Național București la Festivalul Internațional de artă dramatică de la Paris, unde va susţine trei spectacole în limba română cu piesele „Ultima oră” de Mihail Sebastian și „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale. A urmat turneul trupei Naționalului bucureștean în URSS, cu piesele „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, „Bădăranii” de Carlo Goldoni, „Anii negri” de Aurel Baranga, „Revizorul” de Nikolai Gogol și „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian.
În 1957 era inaugurat studioul Casandra al Teatrului Național cu spectacolul „Plicul” de Liviu Rebreanu jucat de studenții clasei profesorului Ion Finteșteanu.
În 1967, este distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”, iar în 1971, cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.
Alte piese de teatru în care a jucat au fost Vasile Alecsandri – „Fântâna Blanduziei”, Vasile Alecsandri – „Harță Răzășul”, rolul Mache Razachescu în I.L. Caragiale – „D-ale carnavalului”, Costache Giurgiuveanu în George Călinescu-Bâta – „Enigma Otiliei”, Da Cezena (Barbu Delavrancea – „Apus de soare”), Profirel (Barbu Delavrancea – „Hagi Tudose”), Nercea (Tudor Mușatescu – „Titanic vals”), Ianke (V.I. Popa – „Take, Ianke și Cadâr”), Grigore Bucșan (Mihail Sebastian – „Ultima oră”), Matei Millo (Mircea Ștefănescu – „Căruța cu paiațe”).
De asemenea a fost distribuit în roluri al e unor spectacole scrise de autori străini, printre care Messerchmann (Jean Anouilh – „Invitație la castel”), Tatăl (Jean Anouilh – „Euridice”), Anucikin (Nikolai Gogol – „Căsătoria”), Todero (Carlo Goldoni – „Stăpânul casei”), Pantalone (Carlo Goldoni – „Mincinosul”), Harpagon (Molière – „Avarul”), Tartuffe și Orgon (Molière – „Tartuffe”), Domnul Jourdain (Molière – „Burghezul gentilom”), Polonius (William Shakespeare – „Hamlet”), Nebunul (William Shakespeare – „Regele Lear”), Karenin (Lev Tolstoi – „Ana Karenina”) sau Regizorul (Thornton Wilder – „Orașul nostru”).
În film, a apărut în „Năbădăile Cleopatrei” (1925), un film pierdut astăzi, în Bulevardul „Fluieră Vântu” (1950), „O scrisoare pierdută” (1954) – rol Tache Farfuridi, „Afacerea Protar” (1955) – rol Grigore Bucșan, „Citadela sfărâmată” (1957), „Celebrul 702” (1962), „Vacanță la mare” (1963), „Titanic-Vals” (1965) – rolul primarului, „Runda 6” (1965) – rol Agopian, „Haiducii” (1966), „Serata” (1971) și „B.D. la munte și la mare” (1971) – rol domnul Vasilesco.
Finteșteanu a avut un cuvânt critic la adresa regizorilor de film pe care i-a acuzat că dau dovadă de lipsă de inventivitate, alcătuind distribuții-șablon, plimbând aceiași actori prin toate filmele și făcând ca personajele să semene leit unele cu altele și să rostească replici stereotipe.
Actorul a fost un colaborator statornic al Teatrului Naţional Radiofonic, printre spectacolele înregistrate aici aflându-se „Căsătoria” de Nikolai Vasilievici Gogol, traducerea de Lucia Demetrius şi Elena Rulakov, adaptarea radiofonică de Tudor Muşatescu, regia artistică: Paul Stratilat, înregistrare din anul 1952, „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia artistică: Constantin Moruzan, regia de studio: Armand Stambuliu, înregistrare din anul 1953 (13 decembrie), „Trei surori” de Anton Pavlovici Cehov, traducere: Radu Teculescu şi Vasile Jianu, adaptarea radiofonică de Moni Ghelerter, regie artistică: Moni Ghelerter, înregistrare din anul 1956 (15 aprilie), „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, regia artistică: Paul Stratilat, înregistrare din anul 1958 (9 martie) sau „Vicleniile lui Scapin” de Jean-Baptiste Poquelin de Molière, traducerea de Aurel Baranga, adaptarea radiofonică de Ştefan Tita, regia artistică: Mihai Zirra, înregistrare din anul 1963.
Ion Finteșteanu a fost sărbătorit la 25 noiembrie 1967 cu prilejul aniversării a 50 de ani de activitate teatrală, interpretând rolul Tartuffe din piesa omonimă a lui Molière. În pauza spectacolului au fost susținute mai multe discursuri de omagiere a personalității sale de către Costache Antoniu (rectorul IATC), academicianul Zaharia Stancu (directorul Teatrului Național „I.L. Caragiale”), academicianul Victor Eftimiu, dramaturgii Mircea Ștefănescu și Aurel Baranga și alții.
În anul 1971, prin Hotărârea Secretariatului C.C. al P.C.R. nr. 3991, a fost numit membru de onoare al Teatrului Național din București, cu ocazia aniversării a 50 de ani de când făcea parte din trupa teatrului.
În 1977, cu prilejul aniversării a 60 de ani de activitate teatrală, Finteșteanu a cerut conducerii teatrului să fie pus în scenă spectacolul „Visul unei nopți de iarnă” de Tudor Mușatescu prin care să fie sărbătorit acest eveniment. După un an și jumătate de amânări, directorul Radu Beligan i-a trimis într-o scrisoare prin care i se comunica actorului că piesa solicitată nu se află printre imperativele „procesului de producție” și i se oferea un rol de figurație în piesa „Marele soldat”…
În 1982 apărea volumul autobiografic „De la clovnul citire…” scris de Ion Finteşteanu, la Editura Sport-Turism.
A fost căsătorit cu actriţa Fifi Harand.
Ion Finteşteanu a murit la 21 octombrie 1984, la vârsta de 85 ani, și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.
