Joi, 24 octombrie, se împlinesc 130 de ani de la moartea pictorului Gheorghe Tattarescu, pionier al neoclasicismului în pictura românească şi cel mai mare pictor religios al timpului său.
* * * * *
Gheorghe Tattarescu s-a născut, cel mai probabil, la 19/31 octombrie 1820, la Focșani, în familia lui Mihai Tattarescu, un modest funcţionar, și a Smarandei, născută Teodorescu – fratele acesteia fiind pictor iconar. Gheorghe a avut un frate mai mare, Dumitru.
Ambii părinţi au murit în anul 1826 – când Gheorghe împlinea 6 ani -, în urma unei epidemii care a afectat Moldova, iar cel mic a rămas în îngrijirea unchiului său, Nicolae.
Gheorghe Tattarescu a început să picteze la vârsta de nouă ani, ajutându-l pe unchiul său, Nicolae Teodorescu (1799 – 1880), zugrav de biserici.
A studiat pictura la Școala de zugravi din Buzău, fondată de unchiul său, iar în anul 1844, împreună cu unchiul său, pictează Mănăstirea Rătești.
În perioada 1845 – 1851, va pleca cu o bursă anuală de 150 de galbeni, la Academia di San Luca din Roma, beneficiind de sprijinul episcopului Buzăului, Chesarie. Aici va studia sub îndrumarea profesorilor Natale Carta, Giovanni Silvagni și Pietro Gagliardi, formându-se în spiritul academismului italian, după ce va realiza copii ale unor lucrări semnate de Rafael Sanzio, Bartolomé Estéban Murillo, Salvatore Rosa, Guido Reni și alții.
Tattarescu va participa – mai mult artistic – la Revoluția de la 1848, realizând portretele revoluționarilor Gheorghe Magheru şi Ștefan Golescu aflați în exil, iar în anul 1851, va picta portretul lui Nicolae Bălcescu, în trei exemplare aproape identice – un exemplar aflându-se acum la Academia Română, altul la Muzeul „Gheorghe Tattarescu”, iar al treilea la Muzeul Naţional de Artă.
După câţiva ani de studii, Gherghe Tattarescu s-a întors în anul 1851 în ţară, devenind unul dintre cei mai importanţi participanţi la viaţa artistică a ţării.
Pe lângă portrete, lucrările lui Tattarescu din această perioadă, se materializează şi în compoziţii alegorice legate de idealul revoluţionar, „Deșteptarea României”, în 1849, „11 februarie 1866 – România Modernă”, în 1866, lucrări cu substrat patriotic, precum „Unirea Principatelor”, în 1857, sau picturi cu tentă istorică, precum „Mircea cel Bătrân la 1386”, „Neagoe Basarab în fața Mănăstirii Argeș”, sau „Lupta lui Preda Buzescu cu hanul tătar”. De asemenea, artistul este autorul câtorva nuduri.
În anul 1860, Gheorghe Tattarescu primeşte misiunea de a realiza un „Album național” al priveliștilor și monumentelor istorice din țară, oferindu-i posibilitatea să se manifeste şi ca peisagist, una dintre celebrele sale lucrări de acest gen fiind „Peștera Dâmbovicioara”, realizată în anul 1860.
Dar mai presus de toate realizările sale artistice, au stat nenumăratele biserici pictate, 58 la număr, arta religioasă fiind latura predominantă a existenţei sale artistice, prin care a dat naştere un stil personal, bazat pe influenţe ale academismului italian și a iconografiei tradiționale bizantine.
Astfel, în perioada 1853–1892, cu ajutorul ucenicilor săi, a pictat, în spirit neoclasic, biserici precum Biserica Colțea, Biserica Oțetari, Biserica Sf. Spiridon Nou, Biserica Sfântul Nicolae Șelari și Biserica Mănăstirii Radu Vodă, toate din București, biserica nouă a Mănăstirii Bistrița, Catedrala Mitropolitană din Iași, Biserica Greacă din Brăila și biserica Mănăstirii Ciolanu din județul Buzău.
După reîntoarcerea în ţară, în 1853, primul contract semnat pentru zugrăvirea unui lăcaş de cult a fost cel pentru Biserica Oteteleşanu din Măgurele, iar în acelaşi an, în iulie, încheie un alt contract, pentru pictarea Bisericii Zlătari din Bucureşti.
A urmat pictarea bisericilor Cetăţuia de lângă Râmnicu-Vâlcea, precum şi a bisericilor Mănăstirii Bistriţa şi Râmnicului.
În anul 1856, va picta biserica de la Târgşorul Nou, de lângă Ploieşti, apoi, între anii 1858 – 1860, pictează Biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, biserica de la Brânceni din Teleorman, paraclisul Mănăstirii Antim, realizează picturile murale de la biserica Creţulescu din Bucureşti şi paraclisul Sf. Ioan din curtea Mănăstirii din Câmpulung.
Între anii 1860 şi 1863 pictează biserica familiei Oteteleşanu de pe moşia Funda, biserica Creţulescu din Târgovişte şi biserica Mănăstirii Mărgineni.
Una dintre bisericile la care a lucrat Tattarescu este şi cea a Mănăstirii Ghighiu, aflată în apropierea Ploieştiului. Pictura a fost realizată de Gheorghe Tattarescu în 1864, iar biserica a fost sfinţită în 1866. La Ghighiu sunt pictaţi numai sfinţi, deoarece la acea vreme mănăstirea era de călugări, Ghighiu devenind mănăstire de maici abia în 1952.
Tot în 1864, pictorul a mai zugrăvit, pe lângă biserica de la Ghighiu, şi biserica „Olteni” din Bucureşti, precum şi biserica „Grecească” din Giurgiu.
Şi tot în 1864, Tattarescu va înfiinţa, alături de Theodor Aman, Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind, numit chiar director al instituţiei, în anii 1891–1892.
Printre elevii săi, care au studiat la Şcoala de Arte Frumoase, s-au aflat Sava Henția, Ion Andreescu, G. D. Mirea, Constantin Aricescu, Nicolae Vermont, Ștefan Luchian sau Frederic Storck (1888-1893).
În anul 1865, Gheorghe Tattarescu a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după cei mai celebri pictori”.
În anul 1867, Tattarescu a pictat, împreună cu elevii săi de la Şcoala de Belle-Arte, Biserica Oţetari din Bucureşti şi a terminat zugrăvirea bisericii Băleni din Prahova, a pictat Biserica Sfântul Nicolae Şelari, precum biserica din Clejani.
În anul 1871, a pictat biserica Colţea din Bucureşti, ctitorie a Spătarului Mihai Cantacuzino, în 1874 a pictat Biserica Sfântul Ilie din Bucureşti, iar în 1877, biserica Ionaşcu din Slatina şi capela Azilului „Elena Doamna”.
În anul 1878, a pictat capela generalului Florescu din Sinaia, iar în 1880 biserica Sfânta Vineri din Ploieşti.
Ultimul lăcaş de cult la care a lucrat Tattarescu a fost biserica Sfântul Ilie din Craiova.
În anul 1855, a cumpărat o casă în Bucureşti, preţul plătit pentru proprietate fiind de 1231 de galbeni. Aici va locui marele artist timp de aproape 40 de ani, până la finalul vieţii.
Gheorghe Tattarescu trece la cele veşnice la Bucureşti, la vârsta de 74 de ani, la 24 octombrie 1894, găsindu-şi odihna de veci la Cimitirul Bellu.
În imobilul în care a locuit Tattarescu, în Bucureşti, pe Strada Domniţa Anastasia nr. 7, s-a înființat, în anul 1951, Muzeul Gheorghe Tattarescu, care adăpostește un număr semnificativ al operelor sale. Muzeul Gheorghe Tattarescu s-a deshis oficial în anul 1953, după doi ani de la donaţia casei şi a unei părţi din opera pictorului, realizată de Georgeta Werthaimer, nepoata artistului.
Muzeul găzduieşte un bogat patrimoniu de pictură, grafică, artă decorativă, documente şi piese de mobilier, ce au aparţinut atât artistului, cât şi familiei acestuia – Georgeta Werthaimer, Micaela Eleutheriade, Florence Werthaimer.
O parte din operele artistului sunt prezente în numeroase alte muzee și colecţii din ţară şi străinătate.
Pictura religioasă a lui Gheorghe Tattarescu este ușor de recunoscut datorită albastrului unic pe care îl remarcăm în lucrările ce împodobesc zidurile lăcașelor de cult, dar și datorită unor culori puse ca bază, rezultate dintr-un amestec pe care doar el reușea să-l realizeze.
Fotografii din arhiva personală, anul 2010
