La Catrina, o emblemă a Zilei Morților în Mexic

Principalele civilizaţii reprezentative ale ariei culturale mesoamericane – aztecii, mayaşii şi toltecii – aveau rânduite solemne ritualuri dedicate cultului strămoşilor şi al marii treceri în lumea cea nevăzută, în care îşi au originea şi ceremoniile specifice  Zilei Morţilor (Día de Muertos), prin care supravieţuieşte viziunea despre cosmos a acestor populaţii, pentru care moartea nu avea conotaţiile morale introduse mai apoi de creştinism. Datând din era precolumbiană, respectată şi răspândită cu precădere în Mexic, dar şi în America Centrală, pentru a onora memoria celor dispăruţi, Ziua Morţilor este marcată, în principal, pe 1 noiembrie, când se asociază şi cu sărbătoarea catolică a Tuturor Sfinţilor, urmată de ziua de Pomenire a Tuturor Credincioşilor Răposaţi, pe 2 noiembrie. Cu sute de ani în urmă, aztecii invitau spiritele rudelor decedate să li se alăture în aceasta zi specială, folosind acorduri muzicale şi incantaţii, lumanări şi flori galbene, menite să îndrume spiritele spre locul din care au plecat, iar în unele zone, ceremoniile închinate sufletelor durau şi o lună întreagă. În secolul al XVI-lea, când conchistadorii spanioli se răspândeau pe continentul nou descoperit, aduceau cu ei şi sărbătorile catolice, iar tradiţiile au ajuns să se întrepătrundă şi să se contopească într-o alchimie culturală.

Figura iconică a sărbătorii a devenit, în secolul al XX-lea, faimoasa La Catrina, a cărei origine e considerată   în cultura populară zeița aztecă a morții, Mictecacihuatl, reprezentată cu un maxilar scheletic, rânjind. Potrivit legendelor, ea păstra osemintele celor decedați, despre care aztecii credeau că erau o sursă de viață pe lumea cealaltă, și patrona ceremoniile dedicate lor. A fost una dintre figurile care au supraviețuit după cucerirea spaniolă, când indigenii au ascuns vestigii ale vechilor lor zei în interiorul celor noi, aduși de conchistadori, făcând mici găuri în interiorul corpului câte unui sfânt catolic, în timp ce își spuneau în tăcere rugăciunile cunoscute. Peste secole, în 1913, ca o conexiune între credința populară și cultura contemporană, peste imaginea zeiței Mictecacihuatl mexicanii au suprapus o lucrare a caricaturistului mexican José Guadalupe Posada, intitulată “La Calavera Garbancera” – descriind un schelet purtând o pălărie cu boruri largi, pentru a satiriza clasele privilegiate ale vremii și a deplânge sărăcia în care trăia populația. Transformând în 1947 imaginea lui Posada într-o elegantă doamnă, renumitul muralist Diego Rivera a plasat scheletul cu o pălărie somptuoasă în centrul frescei sale intitulate Sueño de una Tarde Dominical en la Alameda Central, o descriere a istoriei mexicane de la Conquista la Revoluție. Conferindu-i prin adăugirea unor atribute iconografice cu referire la cultura indigenă rangul de simbol al identității mexicane, Rivera apare ținând de mână o Catrina îmbrăcată într-un costum Tehuana, alături de care stă José Guadalupe Posada și un alt simbol mexican, artista Frida Kahlo. Mai târziu, alături de Catrina a început să apară și un schelet masculin, El Catrín (un termen făcând referire la clasele aristocratice elegante de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, mai ales în timpul guvernării dictatorului Porfirio Díaz), omologul masculin al Catrinei, fidel însoțitor al ei atât în eternitate, cât și la festivități, purtând același machiaj de tip craniu (calavera), cu un costum elegant negru și joben sau un costum de mariachi, adesea adăugând și un baston.

O semnificaţie aparte o are, de Ziua Morților, altarul pe care fiecare familie îl amenajează acasă, decorându-l cu fotografii ale celor pierduţi, cu gălbenele, fructe, pan de muerto, candele, cranii din zahăr (calaveras), toate aşezate într-o rânduială strictă. La o sărbătoare debordând de culori și credințe, altarul celebrează viața celor care nu mai sunt printre cei vii, iar figura Catrinei este o parte esențială a tradițiilor și obiceiurilor, un omagiu adus importanței vieții și morții în cultura mexicană, prezența ei la altar readucând în atenție cuvintele creatorului primei caricaturi Calavera, José Guadalupe Posada, care spunea că „moartea este democratică pentru că, la final, fie că sunt blonzi, bruneți, bogați sau săraci, toți oamenii ajung doar niște cranii.” Ofrandele aduse la aceste altare cuprind obligatoriu cele patru elemente ale vieţii – pământul, apa, focul şi aerul, cu ajutorul cărora se realizează mijlocirea dintre lumea celor vii şi a celor fără de trup. Altarele cu două nivele reprezintă roadele pământului şi binecuvântările cerului, cele cu trei nivele, cerul, pământul şi lumea de dincolo sau, uneori, purgatoiul. Impresionant este altarul cu şapte nivele, însumând treptele pe care le are de străbătut sufletul pentru a ajunge la locul său de odihnă, fiecare treaptă fiind acoperită cu şervete de pânză, ghirlande din hârtie colorată şi covoraşe împletite din foi de banan şi de palmier. Craniile din zahăr au şi un corespondent literar, „calaveras literarias”, rime ironice şi comice, un soi de epitaf burlesc, apărute în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, menite să critice cu umor lumea celor vii, amintindu-le acestora de normele morale. La festivitățile cu măşti și personaje specifice, nelipsită la pomenirea celor care nu mai sunt e tradiţionala ‘pan de muerto’, o pâine pentru cei morţi, despre care se spune că a început să fie coaptă, în formă de inimă, pe vremea când spaniolii au interzis ritualurile ce implicau sacrificii umane. Cronicile vremii relatează că sacerdoţii extrăgeau inima celui sacrificat pentru zei, o acoperau cu amarant şi o mâncau. O altă variantă ar fi că pâinea simbolică ar fi apărut după cucerirea Lumii Noi, legată fiind de euharistie, forma rotundă predominantă în vremurile moderne simbolizând ciclul vieţii şi al morţii. Este o pâine îndulcită, cu ouă, unt şi margarină, îmbogăţită cu seminţe de anason, apă de flori de potocal sau suc de portocale, ornată cu aluat în formă de craniu în centru şi de oase în lateral, dispuse pe linia unei cruci, sugerând totodată cele patru puncte cardinale.

(Cristina Zaharia – RADOR)