Sâmbătă, 2 noiembrie, se împlinesc 170 de ani de la moartea lui Anton Pann, cântăreţ de strană şi profesor de muzică psaltică, compozitor, folclorist şi scriitor, tipograf, personalitate marcantă în întemeierea culturii româneşti.
* * * * *
Pe numele său real Antonie Pantoleon Petroveanu, s-a născut la 2 noiembrie 1796, în localitatea Sliven, în prezent în Bulgaria, într-o familie de aromâni, tatăl său fiind Pantoleon Petrov, de meserie căldărar, iar mama sa s-a numit Tomaida.
După ce tatăl său a murit înainte de vreme, în anul 1806, ca urmare a izbucnirii războiului ruso-turc, familia se mută la nord de Dunăre şi ajunge la Chişinău. Cei doi fraţi ai lui Anton se înrolează în armata ţaristă şi mor amândoi ca soldaţi la asediul Brăilei în anul 1809.
În anul 1812, s-a stabilit cu familia la Bucureşti, unde a devenit cântăreţ şi paracliser la biserică. Învăţase destul de bine limbile română, greacă, bulgară, turcă şi rusă, însă, din dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, se înscrie ca auditor la „şcoala de muzichie” deschisă de Dionisie Fotino, „scriitor erudit şi compozitor muzical”, cunoscător perfect al muzicii orientale.
În anul 1816, părăseşte această şcoală şi se înscrie la şcoala deschisă de Petru Efesiul, un grec priceput în muzica ecleziastică, care i-a transmis nu numai cunoştinţele de bază ale artei muzicale, dar şi dorinţa de perfecţiune, şcoală care funcţiona pe lângă biserica Sf. Nicolae Şelari.
Învaţă, de asemenea, şi meşteşugul tiparului, în tipografia aceluiaşi Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge director al tipografiei.
Anton Pann s-a căsătorit în anul 1820 cu o fata săracă, fără zestre, pe nume Zamfira Agurezean. Din această căsătorie va rezulta un fiu, Lazăr. El va fi dezmoştenit de tatăl său în anul 1849, pentru că îl defăima oricând avea ocazia, însă Pann îl va repune totuşi în drepturi prin testamentul său definitiv, iar Lazăr va moşteni tipografia tatăl său.
Înainte de anul 1821, împreună cu ieromonahul Macarie şi cu protopsaltul Grigorie de la Mitrolopie, face parte din comisia care avea scopul de a traduce în limba română cântările liturgice. Ceilalţi doi membri ai comisiei îl înșeală pe Pann, tipărind la Viena o seamă de lucrări traduse în comun, dar fără a preciza şi numele său.
Începând cu anul 1821, a fost cântăreţ de biserică şi profesor de muzică la Braşov, Râmnicu Vâlcea şi Bucureşti, iar începând cu 1843 intensifică tipărirea de cărţi bisericeşti şi laice.
Despre perioada petrecută la Râmnicu Vâlcea, începută în 1926, trebuie menţionat faptul că aici, acesta se autoexilase după căsătoria eşuată cu Zamfira. Ajuns la 30 de ani, Anton Pann lucra ca profesor de muzică la Episcopia Râmnicului, cântăreţ la Biserica Buna Vestire din centrul oraşului şi traducător şi, la insistenţele Platonidei, stareţa Mânăstirii Dintr-un Lemn, compozitorul ajunge să predea muzică şi aici. Deşi viaţa monahală presupunea şi o supraveghere atentă din partea stareţei, Anton Pann şi sora Anica, în vârstă de 16 ani, nimeni alta decât nepoata stareţei, vor trăi o frumoasă poveste de dragoste.
Spre disperarea stareţelor de la Mănăstirea Dintr-un Lemn şi Surpatele, tânăra a fugit cu iubitul său în Braşov. Pentru a nu fi identificată, profesorul de muzică a pus-o pe Anica să-şi taie părul şi să se îmbrăce cu straie de bărbat. La Braşov, Anton Pann a recomandat-o pe Anica drept „ucenicul său”.
Revenind la activitatea sa, Pann a realizat culegerea de „Poezii deosebite sau Cîntece de lume”, în anul 1831, prelucrările din „Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853), volumul de „Fabule şi istorioare” (1841), iar „Povestea vorbii” (1847) este considerată a fi o veritabilă antologie paremiologică românească.
Prin tipăriturile sale a mediat cunoaşterea literaturii culte şi a celei populare, pe de o parte, reuşind prin spiritul său original să se distingă ca un adevărat creator în epocă, pe de altă parte.
În anul 1848, anul revoluţiei de la Islaz, activitatea sa editorial-tipografică este mult mai redusă, reuşind să realizeze doar patru cărţi, dintre care două laice şi două cu caracter religios.
În paralel cu munca didactică, o va desfăşura şi pe aceea de cântăreţ la Biserica Kretzulescu, unde reuşise să formeze un cor de tineri.
Anton Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei „Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureşanu prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia, a relatat cum în casa poetului Andrei Mureşanu din Braşov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac şi Vasile Alecsandri, cu toţii fiind în căutarea unei melodii pentru poezia „Un răsunet”, cel care a găsit melodia a fost Anton Pann. Dincolo de aceasta, există multe alte ipoteze asupra autorului real al partiturii muzicale. Unele surse spun că însuşi Andrei Mureşanu ar fi compus melodia „Un răsunet”, nu numai versurile acestui cântec, iar alte surse îl indică pe Gheorghe Urechescu drept autor al melodiei „Un răsunet”, pe care Anton Pann l-ar fi plagiat.
Din opera sa mai fac parte, în 1849, „Adiata”, în 1850: „Înţeleptul Archir cu nepotul său Anadam”, „Spitalul amorului sau Cântătorul dorului”, în 1851: „O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu”, în 1853: „Cântătorul beţiei” şi retipărirea „Poveştii vorbii” şi în 1854: „Culegere de poveşti şi anecdote”, „Noul Anastasimatar” şi „Diată”.
Să amintim şi faptul că în 1840, Anton Pann s-a căsătorit cu Tinca, o tânără de 18 ani, care îi va rămâne alături până la finalul vieţii.
Anton Pann a murit la 2 noiembrie 1854, chiar în ziua în care împlinea 58 de ani, fiind grav bolnav. A fost înmormântat la Biserica Sfântul Stelian (Lucaci) din Bucureşti, din apropierea casei sale.
Casa în care a locuit în Râmnicu Vâlcea, devenită Casa memorială Anton Pann, este o construcţie care s-a păstrat foarte bine de-a lungul anilor chiar dacă, în 1982, a fost translatată zeci de metri din centrul municipiului Râmnicu Vâlcea.
Casa a fost construită la mijlocul anilor 1700, are un stil arhitectural oltenesc şi a aparţinut unei familii din clasa de mijloc. Aici au fost păstrate câteva din obiectele personale ale lui Anton Pann, de la cărţi şi instrumente muzicale până la călimara şi penele folosite de acesta pentru a traduce cărţi din greacă în română.
