Introducere
Filosof și poet la origini, Maria Zambrano își oferă perspectiva de înțelegere a lumii prin intermediul cuvintelor atent așezate în pagină. Cititorul este „invitat” să privească lumea prin ochii lui Zambrano, care a scris din unghiul unei victime a istoriei, nevoită să-și părăsească țara natală pentru a fugi din calea războiului. Scrierea lui Zambrano este o poveste de supraviețuire în contextul unui secol al extremelor.
Filosofia drept mod de supraviețuire
Maria Zambrano s-a născut pe 22 aprilie 1904, la Malaga, într-un climat favorabil pentru dezvoltarea intelectuală. A studiat filosofia și literele la Universitatea din Madrid și a predat o perioadă drept profesor asociat. Din 1936 până în 1939 se implică în activități de educare și conștientizare a populației, pentru ca în 1939 să emigreze de frica celui De-al Doilea Război Mondial. Zambrano a militat pentru republicanism și a intrat în organizațiile care au luptat în războiul civil spaniol. A predat la universități din Cuba, Mexic, și Puerto Rico. Revine în Europa în 1953 și se locuiește la Paris, Roma și Geneva. În 1984 a revenit în Spania, unde trăiește până la finalul vieții.
Opera ei e un mozaic de poezie și eseuri, între care și un eseu despre propria viață, intitulat „Mormântul Antigonei”. Acesta este considerat de critici drept opera de maturitate a scriitoarei. Zambrano a adoptat o perspectivă vizuală și auditivă, prin care îndrumă cititorul la percepții vizuale și auditive trecute întâi prin trăirile sale. Opera lui Zambrano ne propune o sumă de termeni spre reflecție precum: destinul, faptele și curățirea interioară. Destinul, în filosofie, reprezintă o temă generală care este abordată drept un element individual ce nu poate fi influențat, în mare măsură, ci este rezultatul faptelor și gesturilor fiecăruia. Există și alte scrieri care susțin că destinul este impus iar fiecare om are un traseu definit pe pământ. Zambrano abordează ideea unui destin pe care individul și-l construiește pe baza faptelor sale, dar și datorat mediului extern, care nu ține de sine. O asemănare poate fi făcută cu poetul antic Ovidiu, care, în opera „Epistole din exil” deplânge soarta care s-a abătut asupra sa. Dacă abordăm opera lui Zambrano, în special „Luminișuri și Mormântul Antigonei”, vom observa o oarecare melancolie prezentă la Ovidiu, cauzată de dorul de casă și tristețea personală față imposibilitatea de a ajunge acasă.
Pentru autoare, termenul „acasă” nu descrie doar spațiul fizic în care a copilărit, ci și formarea intelectuală căreia îi este recunoscătoare. Nu se simte bine în prezența străinilor, în ciuda faptului că scrie des, ci se simte ne-integrată spiritual. O astfel de caracteristică este tipică tuturor scriitorilor care au scris departe de casă. În literatura românească, acest lucru se regăsește la Emil Cioran, care a vorbit limba franceză la nivel nativ, dar nu s-a dezis de spiritul românesc. Exilul, în circumstanțele sale, este o etapă de „curățire” interioară și de aprofundare a unor noi perspective. Maria Zambrano privește exilul cu tristețe, însă nu se dezice de latura sa constructivă, intelectuală și interioară. Operele sale au ajuns la stadiul de maturitate în exil, nu în țară iar rezultatul a fost oferit de viziunea asupra lumii a scriitoarei, care a ajuns una dintre cele mai respectate din filosofia spaniolă.
Filosofia Mariei Zambrano
Eseul este o scriere menită să prezinte o perspectiva asupra lumii în care autorul a trăit și să determină cititorul să-și adreseze întrebări asupra existenței. Misiunea filosofilor este de a dezbate probleme existențiale la care se căuta un răspuns, determinând societatea să își modifice propriile valori. Maria Zambrano adoptă un plan personal, diferit de alte perspective filosofice, menite să scoată în evidență importanța vieții omului, în ciuda circumstanțelor care nu țin de el.
(Autor: Alexandru Eduard Balaci)
