Lucian Ionescu a absolvit în anul 2012 la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, la specializarea Actorie. A interpretat peste 40 de roluri în teatru, a făcut parte dintr-un proiect de televiziune şi nu îi este straină nici lumea filmului.
Cum au fost începuturile ca tânăr actor? Au exista proiecte încă de la finalizarea studiilor, mai exact din 2012?
Am avut în facultate şansa să îi am profesori pe Paul Chiribuţă şi pe Olga Delia Mateescu şi ei cumva ne-au facilitat prin anul II o colaborare la Teatrul Național în spectacolul „Purificare”. Anul doi eram, dacă nu mă înșel. S-a jucat la Sala Atelier și am făcut figurație. Spectacolul era regizat de Alexandru Mâzgăreanu, iar acolo a fost prima mea experiență cu scena mare, să zic așa, cu o scenă a unui teatru profesionist, de stat, în afara facultății. Adrian Titieni, Ilinca Goia, Medeea Marinescu, erau mulți din Teatrul Naţional și, pe lângă faptul că îi vedeam cum repetă, încercam și să vânăm, să înțelegem care e treaba, ce fac ei diferit în teatru față de ce facem noi în facultate. A fost foarte bună experiența, pentru că m-am obișnuit un pic cu scena și cu atmosfera de teatru. Practic ăla a fost startul. Înainte de asta eu n-am făcut nimic, nici teatru de amatori, nici teatru în liceu. Nu am avut niciun contact cu scena din punctul ăsta de vedere. Atunci am avut primul contact cu scena profesionistă.
Ai jucat foarte multe genuri teatrale, în special comedie şi musical şi esti angajat al Teatrului de Comedie. Te regăseşti mai mult în vreunul dintre ele sau îţi place să explorezi?
Îmi place să explorez. N-am avut des ocazia să fac roluri dramatice. Mi-ar plăcea să am mai multe ocazii. „În Next to normal” rolul era dramatic, nu era comic deloc, dar tot într-un musical era. Probabil că ţine de un soi de structură, de cum te văd regizorii, cum te percep şi probabil că la mine au perceput mai rapid latura comică, simțul umorului și au fost înclinați să mă distribuie așa, dar da, îmi place să explorez şi alte genuri.
Eşti în momentul de faţă parte din distribuţia unora dintre cele mai apreciate producţii teatrale ale momentului. Care sunt criteriile după care selectezi proiectele în care te implici şi dacă spui vreodată nu?
A fost o perioadă de mulți ani după ce am terminat facultatea când nu am spus nu deloc. Am făcut tot, pentru că am considerat că trebuie să iau orice experiență și orice vine către mine ca o ocazie și ca o șansă să mai cresc un pic, să mai înțeleg un pic, chiar dacă, să zicem, condițiile nu erau favorabile ca spectacolul să iasă extraordinar. Mi-am dat mie provocarea asta, să explorez și să încerc să storc cât pot de mult din acea ocazie. De la un punct am început să spun și nu uşor, uşor şi cred că e firesc. Cumva treci printr-o perioadă în care explorezi peste tot și cam înțelegi: ok, îmi place mai mult să explorez încoace și mai puțin încolo. De curând am spus nu mai multor proiecte, pentru că am o fetiță de aproape șase luni și nu vreau să ratez perioada asta din creșterea ei. Vreau să am un timp rezervat pentru ea şi atunci am refuzat câteva proiecte.
În 2016, spunea-i la Gala Hop faptul ca eşti adeptul lucrului în echipă. Ce apreciezi cel mai mult la un partener/parteneră de scenă?
Cel mai mult cred că atenția o apreciez, concentrarea, capacitatea de a izola exteriorul și de a rămâne în poveste, în relație, în ce se întâmplă pe scenă și atât, de a opaciza tot. Sigur, după aia sunt ludicitatea, disponibilitatea, creativitatea. Sunt multe calități pe care le poate avea un partener. În principiu asta apreciez cel mai mult, când cineva e concentrat şi e cu mine acolo, în poveste şi suntem amândoi, încercăm să descoperim şi să căutăm împreună rolurile, relaţia.
Cum este relaţia ta cu publicul şi mai ales cea cu publicul format din copii, pentru ca eşti colaborator al Operei Comice pentru Copiii si faci parte din unele dintre cele mai vizionate producţii? Una dintre ele este „Sunetul muzicii”.
La „Familia Addams” vin copii cam de pe la cinci ani, îi aduc părinții la teatru fără nicio problemă. Vin clase întregi de copii. Am avut săli în care nu făceam diferenţa între Opera Comică pentru Copii şi Teatrul Excelsior. Cred că sunt unele profesoare extrem de harnice care intră și cumpără 50 de bilete direct. Îmi place, e frumos. Îmi amintesc și eu ca și copil când mergeam la teatru și îmi plăcea, era ceva extraordinar, mai ales dacă era o poveste cu ceva fantastic în ea. Sunt ok, n-am o problemă, am avut spectacole în care au început să vorbească copiii și e o linie fină în interacțiunea cu ei, să găsești modalitatea în care să le recaptezi atenția și să îi repui în poziția de spectator, ca să poţi duce povestea până la capăt. Fiecare seară parcă e un nou public cu care fac cunoştinţă, se schimbă. Se schimbă inclusiv energia sălii în funcţie de public şi e ca şi cum faci cunoştinţă cu cineva tot timpul şi încerci să te acomodezi. E adevărat, poate în ultimii ani, am simţit o relaţie mai caldă şi mai apropiată cu publicul, probabil prin prisma faptului că joc mai des și au mai fost și la alte spectacole. Şi eu ca spectator când mă duc la un spectacol şi cunosc o parte dintre actori, sunt acomodat deja cu glasul, cu expresia şi îi redescopăr în rolurile respective, dar e o legătură deja formată. Când vezi un actor nou, e ca la prima întâlnire. Tatonezi un pic, vezi cum se leagă relația. E ca şi cum ne întindem mâinile să vedem cum ne prindem. Cam aşa e la fiecare spectacol, trebuie să întinzi mâinile ca să vezi cum se întrepătrund degetele cu cele ale publicului.
Este cunoscut faptul că nu eşti un adept al social media, ba chiar eşti o persoană discretă. Ce a adus absenţa din social media? Ce s-a câştigat, mai exact, odata cu asta?
Ca să ştiu ce am câştigat, trebuie să fii făcut asta înainte. Cumva a evoluat ideea în sine de-a lungul timpului. Dacă la început a fost pur şi simplu un dezinteres, uşor-uşor a evoluat în ceva mai complex. A trecut şi prin faza de pariu cu mine şi cu alţii, care susţineau că reuşeşti să-ţi faci treaba şi ajungi să fii căutat, cerut de către regizori, producători doar prin prisma social media, că acolo se fac castingurile. A fost un pariu să demonstrez că nu e aşa, că totuşi cel mai important este să munceşti, să arăţi că poţi, că eşti bun, să încerci să devii mai bun şi asta te va recomanda mai departe. Cartea mea de vizită, ca artist, nu e pagina de Facebook, ci e reprezentată de spectacolele în care joc. Sigur, social media are obiectivul ei. Pur și simplu nu am intrat în lumea asta. Am avut tot timpul plăcerea să mă revăd cu cineva, să nu ştiu nimic despre ce a făcut în ultimii cinci ani şi să am bucuria de a-mi povesti el. De curând am avut o mini-reuniune şi eu eram „Și? Ce aţi mai făcut? ” Nimeni nu a vorbit cu nimeni (zâmbeşte), toată lumea ştia totul despre toată lumea. Am băut o limonadă împreună. Plus că, în timpul pe care probabil că l-aş petrece pe social media, citesc, mă gândesc la rolurile care sunt în desfăşurare. Îmi mai arată colegii ce mai e la modă, mă bazez pe ei să mă ţină la curent. Dacă mi-aș ţine programul într-o agendă fizică, probabil m-aş descurca cu un Nokia 3310.
Spui deseori faptul că îţi doreşti să laşi munca să vorbească despre tine. Simţi că reuseşte să o facă pe deplin?
Încă nu şi probabil că nu o să simt niciodată că o să o facă pe deplin. Rămân tot timpul cu senzaţia că „aveam mai multe de spus”. Senzaţie pe care, într-un fel, încerc să o şi protejez şi să nu o satisfac. E o bucăţică mică din motorul care mă face să vin şi următoarea seară şi să încerc să pun din nou cât pot de mult în faţa publicului. Dacă vreodată voi fi pe deplin mulţumit şi voi zice că munca mea a vorbit suficient, am senzaţia că mă voi plafona sau că va trebui să fac o schimbare majoră ca să mă repun în situația de a veni din nou către public. Ori așa, rezerv un mic procent de nemulțumire și de dorință de a face mai bine și mai mult, ca să mă țină activ. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, îi mulțumesc şi lui Răzvan Mazilu și le mulţumesc şi celorlalţi regizori care m-au distribuit, că mi-au dat ocazia să joc partituri atât de diverse. Simt că dacă cineva mă vede în mai multe roluri, vede o parte mai mare din mine şi din interiorul meu.
Care sunt lucrurile care îl provocă şi azi pe Lucian Ionescu când vine vorba de profesie?
Îmi dă emoţii mari filmul care va avea premiera în decembrie (Căsătoria), pentru că e o experienţă nouă, e prima oară când fac asta. Am făcut parte dintr-un serial la Antena 1, dar a fost un alt tip de experienţă. Filmul e ceva ce nu mai este absolut deloc în controlul meu. E ceva ce am făcut şi nu mai am o a doua seară în care să fac mai bine. E o mică stare de anxietate, combinată cu entuziasm. În rest, în continuare mă provoacă textele mari, profunde. Să explorez, să văd ce oameni mai există în lume, în mine, să îi descopăr, să îi creez. Cum a fost, de exemplu, la Hedwig. A fost un univers complet nou pentru mine tot ce era legat de acel personaj şi de universul lui interior, de modul lui de a privi lumea. A fost complet nou. Asta mă intrigă profesional şi personal. Îmi place să descopăr.
Joci mult musical şi de cele mai multe ori asta implică şi faptul că trebuie să cânţi. Este cântatul un lucru pe care îl faci cu uşurinţă?
Cu siguranţă a devenit mai uşor decât acum zece ani, asta pot să spun, dar în continuare nu e ceva uşor. E o diferență majoră între prima repetiție și prima reprezentație, un întreg proces de lucru și de acomodare, de căutare a modului în care să cânt și să interpretez o partitură. Am sentimentul că am pierdut startul, pentru că nu prea am cântat până la 22 de ani, mă refer la faptul că nu am făcut canto, dar, de când am început să joc în musical-uri, de la un spectacol la altul am avut un exerciţiu constant. În continuare e dificil, mai ales dacă mă întâlnesc cu o partitură grea. Dificil şi cumva stresant. O partitură grea de actorie e mai uşor de asumat decât una de cântat. Pentru mine. Încă. Ce să zic, repet mult (zâmbeşte).
Ești parte din numeroase proiecte de teatru a căror regie şi coregrafie este semnată de regizorul Răzvan Mazilu. Care a fost primul proiect la care aţi lucrat împreună si cum ai descrie colaborarea cu el?
Primul proiect a fost „West Side Story”. A fost o producţie FNT în 2014. A început ca un workshop, apoi s-a transformat într-o încercare de a face un spectacol și încercarea de a face un spectacol s-a transformat în spectacolul „West Side Story”, cu premiera în FNT. A fost o experiență foarte frumoasă pentru mine. Eu tocmai terminasem masterul. A fost prima oară când am fost liber să creez un rol. Nu mai existau consecințe de genul note, examene, nu mai aveam stresul facultății, nu mai exista niciun alt rol, examen la care trebuie să mă gândesc. Eram eu la acel proiect, bucurându-mă de această libertate, iar Răzvan mi-a oferit-o. Să fac parte din acel proiect a fost parte din procesul meu de a mă îndrăgosti de musical şi, mai mult, de a vrea să fac asta pe termen mai lung. Colaborarea cu Răzvan e întotdeauna plăcută. E un creator extraordinar, are o imaginație bogată, e foarte deschis la propuneri, creăm împreună, vine cu idei mari tot timpul, n-am niciodată senzația că „Ok, mai bifăm un spectacol”. Nu, tot timpul e o miză mare și de la început vorbim despre ea. Dacă nu o simțim, stăm de vorbă până când o descoperim, astfel încât fiecare proiect să devină valoros și amândoi să înțelegem și să creștem câtuși de puțin în urma lui. Deja ne cunoaștem de zece ani, am crescut împreună profesional. Are o fantezie aparte când vine vorba de costume. Încă din etapa de schiță sunt extraordinare, te motivează, te incită, te entuziasmează, te inspiră. Amândoi devenim copii efectiv când începem lucrul.
Faci un rol emblematic/multiplu în Maria de Buenos Aires, unul dintre cele mai cerute spectacole din repertoriul Teatreli, considerat o experienţă unică de cei care îi trec pragul. Cum ai primit propunerea să interpretezi rolul ? Te sperie uneori complexitatea unui rol cum este cazul acestuia sau din contră, te provoacă?
Trebuie să recunosc că la început am avut o doză de scepticism, nu neapărat că m-am speriat, cât că experiențele pe care le-am avut cu spectacole care nu au un fir epic clar, actorii nu spun un text cât de cât realist, personajele nu-și dezvoltă relațiile de-a lungul spectacolului, vorbele nu contribuie la a duce povestea mai departe nu au fost grozave. Era efectiv un poem și din punctul de vedere al versurilor și din punctul de vedere al muzicii. Era ceva, cum să zic, atmosferă. Citeam și îmi imaginam doar senzații din acele versuri. Am intrat cu încrederea la maxim în Răzvan, că știe ce face și că o să o scoatem cumva la cap. Abia spre final, lucrând, încercând, căutând tot felul de moduri de a interpreta, de a găsi interiorul necesar pentru acest gen de spectacol, venind în completare decorul, orchestra și costumele, brusc s-a transformat Teatrelli în sufrageria aia, în acel salon de bordel. Mă simțeam ca într-o cameră a unui palat care, după 100 de ani de abandon, a decăzut, a fost uitat într-o suburbie. Cumva a rămas doar ruina acestei camere. Tot acest pachet complet s-a omogenizat, m-a inspirat, mi-a oferit confort, energie și pur și simplu s-a născut spectacolul. S-a născut în mine abia la prima reprezentație, adică efectiv era şi publicul în sală. A fost un proces unic, special, foarte foarte interesant, care mi-a schimbat perspectiva legat de spectacolele care nu au un fir epic coerent. Uneori mă uitam la Bianca (Ana Bianca Popescu) de pe margine în timpul repetițiilor și eram „…ah, aş vrea să văd şi eu genul ăsta de spectacol, să stau în sală şi să inspir atmosfera asta!”
În 2020 ai primit premiul UNITER pentru cel mai bun actor într-un rol principal, pentru interpretarea rolului Gomez Addams din spectacolul Familia Addams. Familia Addams este un spectacol ce se joacă la Teatrul Excelsior cu casa închisă încă din 2019, de la debut. Ai prevăzut faptul că va avea un asemenea impact asupra publicului?
Am intuit că va fi un spectacol bun după ce am început să repetăm, pentru că avea umorul acela aparte. Mă uitam la colegi, ce bine e toată lumea distribuită. Erau foarte faine repetiţiile, parcă eram toţi de aceeaşi vârstă. S-a născut foarte frumos, tot aşa, pe baza ideii că îl montează Răzvan şi că avem încredere în el, trebuie doar să ne vedem de personajele noastre, să le facem să existe şi să fie cât mai vii (sau nu) şi mai suculente. Am intuit că va avea viaţă lungă şi că va fi de succes. E foarte plăcut să-l joc. A evoluat şi el, îl simt altfel decât la început. Deja e ca un copil care acum are cinci ani.
Simţi că ţi-ai găsit locul în teatru?
Într-un fel da. Prima oară când am simţit asta a fost când m-am angajat aici. Suprinzător, nu mă aşteptam să am sentimentul ăsta, dar l-am avut, de „Ok, acum pot să spun că fac parte din trupa Teatrului de Comedie”. Faptul că puteam să spun asta era ceva. Înainte spuneam „Lucian Ionescu, actor.” „Unde?” „’Domne, poţi să mă vezi şi la Teatrul de Comedie, poţi să mă vezi şi la Teatrul Excelsior sau pe unde mai joc.” Acum spun: „Lucian Ionescu, actor, fac parte din trupa Teatrului de Comedie.” Acela a fost primul moment. Ulterior, poate chiar prin 2018-2019, când deja făcusem ceva proiecte de musical, simţeam că ok, fac parte din lumea asta, am un loc în lumea asta a musicalului, am contribuit câtuși de puțin la dezvoltarea ei. E un sentiment plăcut, e un confort.
În urmă cu câţiva ani, spunea-i într-un interviu că vezi teatrul „ca pe un spaţiu mic în care, cu fiecare rol, poţi descoperi lumea”. Astăzi cum l-ai caracteriza şi dacă îţi place ce descoperi despre lume?
La fel, nu s-a schimbat asta. Apropo de ce ţi-am zis cu Hedwig, am descoperit o lume complet nouă. Cu Maria de Buenos Aires, iarăşi, o lume nouă. În timpul repetițiilor mă uitam la filmuleţe cu argentinieni, încercam să le simt un pic spiritul, atitudinea, aerul. Neavând personaje cu psihologii clare, trebuia să le inventez şi atunci îmi trebuia ceva din spiritul lor. Citeam despre ei, despre puncte de cotitură din istoria lor. Teatrelli, atât, poate de câteva ori mai mare decât cabina asta, era spaţiul în care descopeream într-un fel Argentina şi Buenos Aires-ul. La fel e în continuare şi e o bucurie, mai ales când mă întâlnesc cu regizori care propun un univers pe care nu-l ştiu, unul cu care nu sunt acomodat sau chiar unul pe care să-l imaginăm noi, să-l creăm.
credit foto: Alex Gâlmeanu
Mihaela Necula, RADOR RADIO ROMÂNIA
