Imperfectul
Natura umana are o autonomie ironica, pentru că mereu tindem spre perfectiune, cand, de fapt, capacitatea noastra nu se aproprie decât de mediocru. Invatam a crede ca remuscarile noastre vor fi mereu pedepsite, că defectele noastre vor trebui mereu ascunse. Atunci ce ne face oameni? Infatisarea sau gandirea? Emotiile sau glasul?
Filozofia oamenilor mereu a avut un punct tangent. Suntem prea puțin evoluați ca sa contam. Un univers fara limite se învârte in jurul nostru si suntem vinovati de o aroganta absoluta privindu-l. Ne vom provoca continuu probleme ce ne vor cuprind viata pana la ultima suflare, mereu intr-un ritm alert, mereu intr-o fuga spre capatul liniei. Mereu fără timp și în afara timpului.
Insa, cand a fost ultima data cand am stat, cand ne-am bucurat de nimic? Pur si simplu de liniste? Suntem amortizati de frumusetea Pamantului si indreptati spre o viata incarcata cu suferinta celorlalti. Este dificil de a lua o pauza, o pauza adevarata, cand ”lenea” este prejudecata mai presus de toate. Cand o sa ne bucuram cu adevarat de binecuvantarea trairii? O alta ironie a societatii este faptul ca uitam ca traim, dar uram ca existam.
Imperfecți, dar perfectibili, noi oamenii avem șansa salvării, însa trebuie să înțelegem că suntem niște trecători prin deșertul vieții, aspiranți la înveșnicire.
