Institutele umaniste ale Academiei RPR in Romania lui Gheorghiu-Dej, Editura Corint, București, p.439.
Autor:Alexandru Eduard Balaci
Introducere
Umanismul a fost considerat, încă din cele mai vechi timpuri, o doctrină prin care s-au definit preocupările intelectuale centrate pe evoluția vieții și nu pe Divinitate. Disciplinele umaniste pun în valoare rațiunea care a stat la baza gândirii umane și încearcă să răspundă la întrebările existențiale ale vieții. În perioada medievală, disciplinele umaniste s-au dezvoltat pentru a contracara accentul pus pe divinitate. Prin urmare, disciplinele umaniste determină îmbunătățirea vieții omului și pun în valoare contribuția umană. La nivel de stat, disciplinele umaniste ajută la dezvoltarea tuturor sectoarelor, fie că aducem în discuție: economic, social, securitate și medicină. Dezvoltarea disciplinelor umaniste nu are loc doar în universității, ci și în institute de cercetare, care sunt finanțate de stat. Aceste institute pot fi considerate forme de izolare a indivizilor față de schimbările din societate, în care aceștia aprofundează cunoașterea într-o formă de exil auto-impus. Comentariu – Alexandru Eduard Balaci
Comunismul și cercetarea
Mitul turnului de fildeș descrie o formă de exil a individului care nu acceptă realitățile din jurul lui. În acest sens, Cristian Vasile a sugerat faptul că institutele de cercetare ar fi forme de exil ale intelectualilor care s-au acomodat greu cu ideologia comunistă. De altfel, autorul susține că lucrarea urmărește: „rolul politic în care autoritățile comuniste au căutat să distribuie astfel de personaje ale spațiului cultural-ideologic, dar și cercetarea umanistă ca atare.” O formă de colaborare cu regimul prin oferirea dreptului la exil interior al intelectualilor.
De ce este important acest demers analitic? În acest sens, autorul susține că au fost analizate politicile culturale în perioada comunistă, însă nu au existat analize solide ale institutelor de cercetare, care au dus la construcția propagandei oficiale a regimului comunist. Mai mult decât atât, Cristian Vasile susține faptul că dimensiunea represivă a regimului a fost aplicată, într-o măsură mai blândă și asupra culturii, care a trecut prin schimbări de la începutul regimului până la finalul acestuia. Rolul culturii în sprijinirea regimului comunist s-a accentuat de la începutul regimului până la finalul acestuia. Cei mai cunoscuți intelectuali au fost: Andrei Oțetea, George Călinescu, George Oprescu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, Dimitrie Macrea, Mihai Ralea, Costin Murgescu, Constantin Ionescu-Gulian, Petre Constantinescu-Iași, Ion Gheorghe Maurer, Miron Constantinescu, care au căutat să profite de pe urma regimului care avea nevoie de ei. Cristian Vasile descrie o relație de tip win-win, în care regimul și intelectualii se exploatau reciproc pentru foloase.
În contextul noilor realități de după 1947, cercetarea românească a suferit schimbări profunde, în sensul în care, Academia Română a fost desființată și reînființată cu oameni agreați de regim. Rolul acestei schimbări a fost de a adapta cercetarea la noua formă de inspirație sovietică, întrucât cercetarea românească se inspira din vest. În ciuda colaborării cu regimul, intelectualii nu au ajuns să formeze un mediu stabil și unit pentru construcția viitoarelor generații de cercetători, ci au menținut în mediul academic dezbinarea și luptele pentru influență, care au dus la stagnarea, pentru o bună perioadă de timp, a cercetărilor umaniste. Un exemplu invocat de autor este institutul de cercetări juridice, al cărui director a fost Ion Gheorghe Maurer. Acest institut a fost o bună perioadă de timp și un loc de refugiu pentru viitorul președinte al Consiliului de Miniștri, înainte de consolidarea puterii lui Gheorghiu Dej.
În circumstanțele în care prima perioadă de existență a Republicii Populare România a fost determinată de ocupația sovietică și lupta pentru impunerea unui punct de vedere, nici cercetarea nu a fost scutită de aceste lupte. Astfel că, în interiorul institutelor de cercetare, a început o confruntare între cei care susțineau aportul sovietic și cei care susțineau o abordare unilaterală, românească. Un exemplu poate fi exploatarea porumbului procesat, o nouă descoperire a institutelor de cercetare în agricultură din România, care au utilizat inspirație din Statele Unite. În momentul în care Hrușciov a sosit în România și a asistat la prezentarea acestei inovații în agricultură, el a avut o criză de nervi, întrucât nu înțelegea de ce această descoperire nu s-a bazat pe inspirația sovietică.
Un alt exemplu oferit de autor este Petre Constantinescu-Iași, primul director la Institutului de Istorie, care a contribuit, împreună cu Mihai Roller, la construcția propagandei comuniste. Înainte de 1948, Petre Constantinescu Iași a fost și Ministrul Propagandei naționale, ulterior fiind numit și în fruntea Ministerului Informațiilor. Rolul acestuia a fost de a construi o propagandă solidă în sprijinul regimului comunist și de a elimina persoanele incomode din mediul intelectual românesc. După 1948, Petre Constantinescu Iași a contribuit la formarea propagandei istorice comuniste.
Concluzie
Lucrarea Un turn de fildes în comunism? Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghiu-Dej, scrisă de Cristian Vasile, reprezintă un demers prea puțin explorat de istoriografia românească, care aduce în prim-plan statutul de colaborare al intelectualilor în prima perioadă de existență a regimului comunist. Prin analiza acestui subiect, autorul subliniază complexitatea relațiilor dintre regim și mediul intelectual, oferind o perspectivă detaliată asupra unui aspect esențial al istoriei culturale din România comunistă.
