Cu emoţie şi nerăbdare, sărbătoarea Sfintelor Paşti, cea mai importantă sărbătoare creştină din an, este aşteptată de milioane de credincioşi, indiferent de data ei din calendar. Drumul Crucii, Via Crucis sau Via Dolorosa, o stradă a oraşului vechi din Ierusalim, le aminteşte pelerinilor, dar şi turiştilor care nu urmează traseul pelerinajului, de tradiţia creştină a drumului străbătut de Iisus Hristos purtând Crucea, spre locul de răstignire. Drumul Crucii a rămas în conştiinţa colectivă ca o metaforă a unui traseu plin de obstacole şi suferinţe, spre Mântuire. Pelerinajul porneşte de la Fortăreaţa Antonia, lângă Poarta Leilor, în cartierul musulman, şi înaintează până la Biserica Sfântului Mormânt, aflată în cartierul creştin. Biserica Sfântului Mormânt, o construcţie din secolul al XI-lea, înălţată de cruciaţi, adăposteşte cele mai sfinte două locuri ale creştinismului: locul unde a fost răstignit Iisus, cunoscut sub numele de „Calvaria”, în latină, sau „Golgota”, în greacă, şi mormântul gol al lui Iisus, unde a fost îngropat, şi apoi a înviat. Traseul are 14 opriri (sau staţii) legate de întâmplările trăite de Iisus pe acest parcurs (Casa lui Pilat, judecarea şi condamnarea lui Iisus; Pretoriul – Punerea Crucii pe umerii lui Iisus; Prima cădere a lui Iisus sub povara Crucii; Întâlnirea Domnului cu Maica Sa; Simon Cireneanul îl ajută pe Iisus să care Crucea; Veronica îi şterge Faţa lui Iisus; A doua cădere a lui Iisus; Întâlnirea lui Iisus cu femeile evlavioase; A treia cădere a lui Iisus; Golgota – dezbrăcarea lui Iisus de haine; Pironirea lui Iisus pe Cruce; Răstignirea – Moartea lui Iisus pe Cruce; Coborârea lui Iisus de pe Cruce – Piatra Ungerii; Punerea lui Iisus în mormânt şi Învierea).
După cum dezvăluie hărţi din secolul al XII-lea, Sfântul Mormânt de la Ierusalim a fost şi este un bastion spiritual al creştinătăţii şi cel mai important centru de pelerinaj, iar Calea Crucii este un exerciţiu de devoţiune practicat de mulţi credincioşi în zilele de vineri, pe tot parcursul anului, dar mai ales în Vinerea Mare, în Săptămâna Patimilor. Traseul actual a fost stabilit în secolul al XVIII-lea, înlocuind diferite versiuni anterioare. Însă cei care au opinii diferite legate de evenimentele petrecute optează pentru rute alternative. De exemplu, anglicanii cred că Iisus ar fi fost dus spre nord, spre mormântul lui Iosif din Arimateea, iar dominicanii încep drumul de la Palatul lui Irod, lângă Poarta Jaffa. Primele relatări ale unui traseu corespunzând evenimentelor biblice datează din epoca bizantină, cu principala succesiune a opririlor aleasă de primii pelerini bizantini; în acele timpuri, o procesiune pornea în Joia Sfântă, sau Joia Mare, din partea de sus a Muntelui Măslinilor, se oprea la Grădina Ghetsimani, intra în oraşul vechi prin Poarta Leilor şi urma aproximativ traseul actual spre Biserica Sfântului Mormânt. În timpul Evului Mediu, romano-catolicii din Ierusalim, împărţiţi în două facţiuni, susţineau ruta care purta pelerinii pe lângă bisericile fiecărei grupări, una argumentând că locul guvernatorului roman era pe Muntele Sionului, cealaltă, că era aproape de Fortăreaţa Antonia. În secolul al XIV-lea, Papa Clement al VI-lea a impus o anumită coerenţă a traseului, însărcinându-i pe călugării franciscani cu „îndrumarea, instruirea şi îngrijirea pelerinilor latini, precum şi cu tutela, întreţinerea, apărarea şi ritualurile altarelor catolice din Ţara Sfântă”. Călugării franciscani, susţinători ai meditaţiei devoţionale ca mijloc de a înţelege Patimile, au început, în secolul al XVI-lea, să urmărească evenimentele cronologic, pornind de la Casa lui Pilat şi terminând cu răstignirea pe Golgota, drumul încheindu-se la Biserica Sfântului Mormânt. În cadrul bisericii propriu-zise se află ultimele patru (sau cinci) opriri de pe Via Dolorosa, reprezentând episoadele finale ale Patimilor.
Zona din jurul bazilicii păstrează locaţia şi forma şi câteva coloane originale ale Bisericii Învierii, cum este numită de ortodocşi, zidită de Împărateasa Elena, în secolul al IV-lea. Biserica a devenit o destinaţie majoră de pelerinaj creştin, ca loc tradiţional al Învierii lui Hristos, iar din secolul al IX-lea, construcţia de biserici inspirate de planul ei s-a extins în Europa. Un exemplu este complexul medieval Santo Stefano din Bologna, Italia, o aglomerare de şapte biserici (din care au rămas patru), recreând capelele de pe traseul de la Ierusalim, altele sunt Heiliges Grab din Görlitz, Germania, construită la sfârşitul secolului al XV-lea, sau Mânăstirea Noul Ierusalim din oraşul Istra, din regiunea Moscovei, construită de Patriarhul Nikon, la mijlocul secolului al XVII-lea. Grupul de capele Sacri Monti din Piemont şi Lombardia, aflat în patrimoniul UNESCO, construit în secolele XVI – XVII, are o schemă similară.
Şi reprezentările teatrale ale Drumului Crucii sunt încă populare în multe ţări, ca mărturie a credinţei. În fiecare vineri, o procesiune romano-catolică merge pe Via Dolorosa, pornind de la complexul monahal de la prima oprire; procesiunea este organizată de franciscanii acestei mânăstiri. Reconstituiri, de asemenea, au loc în mod regulat pe traseu, variind de la producţii de amatori, cu soldaţi purtând coifuri şi scuturi roşii de plastic, la drame mai profesioniste, cu costume istorice şi recuzită. Reprezentaţiile dramatice non-muzicale ale Patimilor erau jucate, pe scară largă, în ţările în mod tradiţional catolice, de multe ori în biserici, ca drame liturgice. Patimile figurează şi în scenele misterelor englezeşti, Chester Mystery Plays, datând din secolul XV. În Săptâmâna Mare, procesiunile publice din Spania readuc un impresionant tablou al supliciului. Crucificarea e reprodusă în ritualuri uneori sângeroase, ca semn al devoţiunii extreme, în unele ţări latino-americane.
Fiecare episod de pe Via Dolorosa a fost reprezentat în artă de nenumărate ori şi a dezvoltat o tradiţie iconografică proprie. Scene din viaţa lui Iisus au împodobit zidurile bisericilor cu fresce, au înfrumuseţat piesele de altar, sau manuscrisele ilustrate, arta ortodoxă concentrându-se pe latura spirituală, cu figuri ascetice, în timp ce pictura, gravura, sculptura din spaţiul occidental au preferat o reprezentare fidelă a trupului omenesc. Fresce purtând semnătura lui Teofan Cretanul supravieţuiesc în mânăstirile greceşti de la Muntele Athos, mai ales Stavronikita şi Lavra, sau Meteora. Viziuni artistice impresionante ale temelor Patimilor regăsim, de exemplu, la Albrecht Durer, Diego Velazquez, Michelangelo Buonarroti, Tiţian, Rembrandt. Descrieri ale agoniei în Grădina Ghetsimani au lăsat în arta universală maestrul renascentist Giovanni Bellini, pictorul baroc Caravaggio sau artistul romantic englez William Blake. Amintite merită a fi şi lucrarea „Maestà” a lui Duccio di Buoninsegna, „Flagelarea lui Hristos” de Piero della Francesca, sau „Flagelarea Domnului nostru Iisus Hristos” de William-Adolphe Bouguereau, un pictor francez academic. Primele descrieri cu scena intitulată Ecce Homo (exclamaţie atribuită lui Pilat din Pont) apar în artă în secolele al IX-lea şi al X-lea, în cultura siriano-bizantină, descrierile occidentale din Evul Mediu ale scenei axându-se, de obicei, pe încoronarea cu spini şi batjocorirea lui Iisus. Imaginea independentă s-a dezvoltat, se crede, în Burgundia, devenind extrem de populară mai ales în Europa nordică. Un exemplu timpuriu al unui tip de imagine care îl arată pe Iisus purtând Crucea este un mic panou al pictorului Barna di Siena, din prima jumătate a secolului XIV, cu personaje mai dramatice şi mai viguroase decât oricare altă pictură sieneză dinaintea sa. Şi Hieronymus Bosch a pictat tema Ecce Homo, mai întâi în 1470, revenind la subiect peste 20 de ani. Ilustator de neegalat al păcatului şi decăderii umane, Bosch propune o serie de interpretări ale purtării Crucii, aflate la Gent, Madrid şi Viena, iar în opera tardivă „Purtarea Crucii” renunţă la abordarea narativă caracteristică primelor sale compoziţii religioase. Motivul figurii singuratice a unui Hristos suferind, care pare să privească direct către observator, permiţându-i astfel să se identifice personal cu episoadele Patimilor, a apărut în Evul Mediu târziu. Subiectul a fost utilizat în mod repetat în gravuri ulterioare, pictura Renaşterii şi Barocului, precum şi în sculptura barocă. Dintre versiunile moderne, una dintre cele mai cunoscute este cea a artistului polonez Adam Chmielowski. Se crede chiar că Papa Ioan Paul al II-lea păstra o copie a acestei picturi în apartamentul său de la Vatican (originalul aflându-se la Cracovia). În secolele XIX şi XX, semnificaţia motivului Ecce Homo a fost extinsă la portretizarea suferinţei şi degradării fiinţei umane prin violenţă şi război. Simbolismul Crucii, de asemenea, a fost folosit din creştinismul timpuriu, fiind preluat de mari maeştri precum Caravaggio, Rubens sau Tiţian. În Evul Mediu târziu, o mare mulţime de figuri îl înconjoară pe Iisus purtând Crucea, afişând o varietate de sentimente, de la dispreţ la durere. Această evoluţie culminează în peisajul amplu al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, în „Calvarul”. Mai târziu, la Rafael, de exemplu, în pictura numită „Lo Spasimo”, emoţia este codensată în prim-plan. El Greco îl descrie pe Iisus avansând spre spectator, părând a transcende durerea fizică, în faimosul său tablou „Cristo abrazado a la cruz” (aflat acum la Muzeul Prado). Coborârea de pe Cruce şi Lamentaţia sau Pietà formează oprirea a 13-a, din cele 14 ale Patimilor. Scena Pietà s-a dezvoltat în Germania în jurul anului 1300, ajungând în Italia în jurul anului 1400. Dintre numeroasele reprezentări plastice ale temei Pietà, în care Fecioara Maria îşi plânge Fiul mort, de neegalat sunt capodoperele geniului Renaşterii, Michelangelo Buonarotti, prima aflată în Bazilica Sfântul Petru, la Vatican, a doua, cu o compoziţie distinctă, propunând şi un autoportret al artistului, aflându-se la Florenţa. (O copie a primei Pietà, realizată de sculptorul Toth István, a fost amplasată în 1906 în faţa Bisericii Sfântul Spirit din Oradea, dar în 1961 a fost mutată în curtea bisericii). Odată cu Renaşterea, tema ungerii trupului lui Hristos a devenit foarte populară, altarul lui Jacopo da Pontormo, de la Capela Capponi a bazilicii Santa Felicita, din Florenţa, fiind, probabil, lucrarea cea mai grăitoare. Subiectul a fost pictat, de asemenea, de mai multe ori, de Rubens şi Rembrandt. O altă temă, aşezarea lui Hristos în mormânt, este descrisă de una dintre capodoperele lui Fra Angelico, cel mai valoros reprezentant al pictorilor de inspiraţie sacră din Quattrocento, despre care Giorgio Vasari spunea că “a fost pictată de un sfânt sau un înger”.
Obiectele asociate cu Patimile lui Iisus, cum ar fi Crucea, Coroana de Spini sau Suliţa Sfântă, arma cu care centurionul roman Longinus a străpuns coasta lui Iisus, au fost recuperate ca relicve, devenind obiecte de veneraţie pentru creştini şi, totodată, subiect de controverse pentru specialişti, dar şi în cadrul Bisericii, în ceea ce priveşte autenticitatea lor. Un fragment din Suliţă se află în păstrare la Vatican, alte fragmente sunt la Ierusalim şi Istanbul. Fragmente din lemnul Sfintei Cruci se află la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim şi în multe biserici şi mânăstiri creştine din lume, cum ar fi la Roma, Constantinopol, Athos, în Franţa, Spania, inclusiv la Biserica Sfântul Vasile cel Mare din Bucureşti. Se crede că bucata cea mai mare din lemnul Crucii este păstrată la Mânăstirea Xiropotamu, de la Sfântul Munte Athos. În 1992, această relicvă a fost adusă şi în ţara noastră. Totodată, în 2004, cu prilejul sărbătorii Sfintei Parascheva, a fost adus la Iaşi fragmentul de Cruce păstrat la Mânăstirea Panaghia Soumela, din Grecia. Pe 25 martie anul acesta, în Vinerea Mare a Paştelui catolic, în Bazilica Saint Denys din Argenteuil a fost expusă în mod excepţional publicului Cămaşa lui Hristos, considerată una dintre cele trei relicve rămase de la Mântuitor, împreună cu Giulgiul din Torino (o pânză de in, păstrată la capela regală a catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino) şi Mahrama de la Oviedo (păstrată în Camera Sfântă a Catedralei San Salvador, Oviedo, Spania). Năframa Veronicăi este, de asemenea, de multe ori numărată printre obiectele Patimilor (având amprenta chipului lui Isus în timpul purtării Crucii, pe Via Dolorosa) şi se găseşte la mânăstirea capucinilor din Manopello, Italia, deşi analize recente susţin că ar fi vorba de vălul care a acoperit faţa lui Iisus înainte de Înviere. În relicvarele multor lăcaşe sfinte din lume (Madrid, Florenţa, Milano, Roma, Veneţia, Paris, Köln, Cracovia şi altele) se păstrează presupuse resturi din cuiele cu care Isus a fost ţintuit pe Cruce. La Catedrala Notre Dame din Paris se păstrează o părticică din Crucea Sfântă, un piron al Patimilor şi Coroana de Spini. Un relicvariu cu Sfântul Spin se află la British Museum, iar spini din Coroană se mai află la Praga, Koln, la Pisa, Napoli, Barcelona, Sevilla, Toulouse şi alte lăcaşe. Bazilica Sfântul Anton de Padova din Constanţa a găzduit, în aprilie 2014, o relicvă unică în România: un spin din Coroana Mântuitorului. Relicva a aparţinut monseniorului Vladimir Ghika, beatificat în 2013, ca martir pentru credinţă. Fericitul Vladimir Ghika primise fragmentul din Coroana de Spini de la cardinalul Verdier, arhiepiscopul Parisului, la acea vreme.
Între cele mai cunoscute creaţii muzicale având ca temă drama pamânteană a lui Isus se numără cele aparţinând lui Johann Sebastian Bach, „Patimile după Ioan” şi „Patimile după Matei”. Alte interpretări muzicale celebre ale Patimilor includ partea a II-a a oratoriului „Messiah”, al lui Georg Friedrich Handel, şi „Hristos pe Muntele Măslinilor”, un oratoriu de Ludwig van Beethoven.
Cristina Zaharia
