Călătorii de plăcere sau de lucru, în ṭară sau străinătate; oameni, locuri, întâmplări… Iată temele serialului nostru din această vară. Citiṭi-l şi veṭi descoperi frumoase locuri de vacanṭă sau zone în care aṭi fost cândva, despre care vorbesc interviurile adunate în 23 de ani în Arhiva de istorie orală.
Gheorghe Ungureanu la Mănăstirea Rarău
E greu de spus ce meserie a avut Gheorghe Ungureanu, din Câmpulung Moldovenesc. A fost muncitor la o fabrică de cherestea, învăṭător lângă Cernăuṭi, casier la Humor, muncitor forestier în judeṭul Suceava. Era născut într-o familie cu mulṭi copii, care îşi ştia originile în Maramureş: cu 300 de ani în urmă strămoşii, ṭărani şi ei, trecuseră munṭii şi ajunseseră în Bucovina. Gheorghe fusese un copil isteṭ şi, cu bani din fondul Casei Regale pentru studii, reuşise să înveṭe mai mult decât şcoala primară, ba chiar să facă şi liceul. În anii grei ai stalinismului a fost urmărit pentru activitate anticomunistă. Hăituit de autorităṭi şi nefericit pentru că fusese părăsit de soṭie, Gheorghe Ungureanu a avut o experienṭă spirituală de excepṭie: întâlnirea cu monahul Daniil – poetul şi gazetarul Sandu Tudor – de la Mănăstirea Rarău.
Aflată în satul Chiril, Suceava, pe muntele al cărei nume îl poartă, mănăstirea Rarău era o ctitorie a lui Petru Rareş din 1538. Desfiinṭată în anii stăpânirii austriece, reînfiinṭată în 1918, transformată în schit în 1959, mănăstirea a păstrat până astăzi duhul monahului Daniil – membru de seamă al organizaṭiei culturale Rugul Aprins -, precum şi o icoană a Maicii Domnului, despre care se spune că este făcătoare de minuni.
„În februarie […] ’57 m-am dus, în starea sufletească care era atât de distrusă… Căutam un suport, să-mi pot reveni. Şi vorbea lumea: „Te duci la schitul Rarău. La schitul Rarău există un călugăr care face minuni, stai de vorbă cu el şi el o să-ţi spuie cam ce cale o să apuci ca să-ţi poţi reveni.„ […] Şi călugărul l-am găsit acolo şi îi spunea Daniil, pseudonim Sandu Tudor, preotul din Rugul Aprins.
M-am dus, era pus pe urmele mele un fost agent al Siguranţei care a fost arestat şi a venit de acolo [din închisoare] şi lucra acuma acoperit. Şi el mă tot împingea să mă duc la acest călugăr, că el avea interes urmărit de Securitate să-l urmărească pe acela. Nu avea cu cine merge în creierii munţilor iarna. Şi am plecat în februarie cu el. Am ajuns seara. Eu cred că acest capitol este foarte interesant! […]
Când am ajuns, zăpadă peste munte, frig, în inima iernii, în februarie, obosiţi. Cum am ajuns acolo, un călugăr prin curtea mănăstirii ne iasă în cale. „Am vrea să stăm de vorbă cu părintele stareţ.„ El ne arată numai cu mâna direcţia spre un geam aprins [de lumină]. Ne ducem, când ajungem acolo, se deschide uşa şi din interior iese un civil cu barbă neagră şi un preot în urma lui. Şi preotul l-a condus pe civil până la uşă şi ne întreabă pe noi preotul: „Dar cu dumneavoastră ce e?„ „Sunteţi părintele stareţ?„ „Da, poftiţi înăuntru.„ Poftim înăuntru la el, zice: „Cine sunteţi?„ Ne prezentăm. „Aveţi legitimaţia asupra dumneavoastră?„ „Da.„Îi dăm actele, zice: „Eu trebuie să-i legitimez pe trecătorii de aici, că în pădurile astea din jur sunt tot felul de oameni şi nu vreau ca să fiu târât la Securitate pentru dumneavoastră…„ „Da.„ „Şi cum de aţi plecat în toiul iernii, pe aşa o vreme, la drum aşa lung, de la Câmpululng şi până aici? Ce aveţi?„ Eu, acuma, pe drum, am mai băut şi câte o gură de rom şi ajunsesem bine dispuşi acolo. Eu spun: „Părinte, avem nişte decepţii. Avem nişte necazuri şi am vrea să găsim o mână de ajutor, să scăpăm de aceste necazuri şi am a
uzit de dumnevoastră şi am venit încoace.„ Zice: „Ce anume?„ Şi încep eu să îmi depăm necazurile cu soţia. Şi îi spun ce am păţit şi prin ce am trecut şi sunt singur şi părăsit de soţie şi de copil. El mă priveşte şi spune: „Mata cunoşti pilda lui Iov?„ Zic: „Da.„ „Nu ai învăţat şi la liceu„ „Am învăţat, am învăţat şi la biserică şi am citit şi Biblia de vreo trei-patru ori, cât am stat ascuns.„ Zice: „Ştii câte a păţit Iov, dar pentru că nu şi-a pierdut credinţa, Dumnezeu l-a scos din toate şi l-a făcut un om fericit şi dumneata eşti ales de Dumnezeu şi pus la încercări.„
Şi mai spune el ceva şi eu, sub influenţa oboselii şi a romului băut, spun: „Nu o fi fost chiar aşa cu Iov, cum scrie la Biblie, acolo…„ Şi deodată el se scoală, aşa, îşi despică barba în două, pune mâna pe uşă, pe clanţă: „Ieşiţi afară! Ieşiţi afară imediat de-aici! Când o lume întreagă, de când s-a scris această carte, miliarde şi miliarde de oameni şi-au pus problema şi au fost războaie şi tot felul de frământări, dumneavoastră vă îndoiţi de cuvântul lui Dumnezeu! Ieşiţi afară!„ Era noapte, vâjâia afară viscolul, era înspăimântător… „Aici, la schit, nu vă primesc!„ El a avut aşa o ieşire pentru moment şi [pe urmă] şi-a revenit.
S-a dus, a scos sertarul mesei şi din sertarul mesei a scos un dosar: „Dumneavoastră credeţi că aveţi de a face cu părintele Elisei, nu?„ Elisei fusese star
eţ acolo cândva, crescut la mănăstire de copil, nu avea nici un fel de cultură decât aceea a bisericii, cunoştea buchia, dar altceva nu cunoştea nimica. Zice: „Eu nu sunt stareţul Elisei. Poftim! Alexandru Teodorescu, licenţiat în teologie, licenţiat…„ doctor în nu ştiu ce, licenţiat în nu ştiu ce… căpitan de marină, căpitan de aviaţie…. redactor de revistă şi o serie de…. „Ăsta sunt eu!„ Alexandru Teodorescu din Ploieşti, tatăl său fusese preşedintele Curţii de Apel din Ploieşti, director de ziare, de reviste, Sandu Tudor. Când aud de Sandu Tudor… „Dumnevoastră sunteţi Sandu Tudor?!„ Când eram elev citeam Credinţa, revista scoasă de el, era o revistă format de ziar mic, care costa 1 leu, ziarele propriu-zise costau 3 lei. […] Ieşea cel mai mare tiraj în 100.000 de exemplare, era enorm atunci, cel mai mare tiraj era! Citeam noi, că era, prin el… erau articole senzaţionale totdeauna! Apărea sâmbăta şi era interesant; într-o serie de articole a apărut [unul] semnat de Sandu Tudor, Cavalerii de Curlanda, Petru Comarnescu, homosexual, Petru Comarnescu prins în flagrant aşa, pe prima pagină, articol de fond a lui Sandu Tudor; al doilea articol era Arhimandritul Scriba – de la Patriarhie – prins cu studenţii, fotografiat… o serie de articole din astea, zguduitoare, care i-au pus în mişcare pe marii intelectuali ai ţării. […] Şi de atunci îl cunoşteam pe Sandu Tudor.
Acuma, începe el să ne facă o morală, aşa, am tăcut când am văzut pe cine am în faţa mea, nu am mai spus nimic. A chemat un călugăr: „Du-te şi le fă cald în chilia cutare. Stăm mâine de vorbă.„ – a doua zi era duminică. A doua zi ne-am dus la Liturghie. El avea vreo 12 călugări, el a făcut Liturghie şi după Liturghie nu eram decât noi. Ne-a ţinut două ore piedică şi ne-a purtat printre toate filozofiile lumii, printre budişti şi prin confucianism, prin mohamedană, prin toate religiile care erau. Ne-a făcut un cap cât un butoi! Şi după două ore, zice: „Mâncăm împreună….„ Am stat la masă. „Diseară veniţi la slujba de noapte?„ „Da, venim.„
La ora 12, asta era duminica, trebuia să plecăm luni dimineaţa, seara nu plecam de pe munte. Seara, la ora 12, bate la uşă: „Doamne Iisuse, miluieşte-ne pe noi!„, se aude la uşă. Şi pleacă şi auzim toaca şi clopotele, înseamnă că a început slujba de noapte. Am ieşit şi era făcută slujba de noapte făcută într-un paraclis, o bisericuţă micuţă, am intrat acolo, o lumină interioară obscură. Toţi călugării erau în faţa altarului, în genunchi, cu câte un bileţel în faţă şi fiecare cu o lumânare şi un creion în faţa lui şi de acolo pleca lumină în toată încăperea. Tăcere. Am intrat şi noi, ne-am aşezat în genunchi, am spus nişte rugăciuni şi la un moment dat, cum stăteam în liniştea asta, cum ai apăsa pe buton, a început scâncet, plânset, din capăt în capăt. Şi asta a fost aşa câteva secunde şi s-a oprit scâncetul. S-au sculat şi el vine la mine, direct, Sandu Tudor: „Ei, ce zici? Există sau nu există Dumnezeu?„ „Părinte stareţ, eu nu m-am îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu. M-am exprimat atunci într-un fel… nu am vrut să spun ce am spus şi caut aşa nişte ieşiri din greşeala făcută.„ „A, există, există… Duceţi-vă şi vă culcaţi.„ Ne-am culcat.
A doua zi ne-am sculat de-acolo. La plecare, el zice: „Dumneata nu te cunoşti… Ocupă-te de dumneata! Rămânem prieteni.„ „Rămânem, părinte stareţ, dacă spuneţi. Rămânem prieteni.„ Şi am rămas prieteni până la arestare şi el a murit la Aiud.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2000]
