Călătorii de plăcere sau de lucru, în ṭară sau străinătate; oameni, locuri, întâmplări… Iată temele serialului nostru din această vară. Citiṭi-l şi veṭi descoperi frumoase locuri de vacanṭă sau zone în care aṭi fost cândva, despre care vorbesc interviurile adunate în 23 de ani în Arhiva de istorie orală.
Învăṭătorul Mihai Macsim la Vatra Moldoviṭei
Numele comunei Vatra Moldoviṭei din Judeṭul Suceava nu este o metaforă, ci este într-adevăr vatra cunoscutei mănăstiri Moldoviṭa pe care Petru Rareş a ridicat-o în 1532 şi a închinat-o hramului Buna Vestire. Locurile sunt de o mare frumuseṭe, iar oamenii, înṭelepṭi păstrători ai tradiṭiilor, au şi astăzi o autenticitate pe care cele câteva generaṭii de „tovarăşi” nu au reuşit să le-o şteargă.
Mihai Macsim a fost aproape 10 ani învăṭător în acest sat adăpostit între Obcina Mare şi Obcina Feredeului. A fost fericit acolo, deşi erau ani grei de război şi de ocupaṭie sovietică.
„Satul este în zona subcarpatică a Obcinelor. O regiune foarte frumoasă, cu ţărani bine, gospodari de frunte care în perioada respectivă, dintre cele două războaie… în special la Moldoviţa şi Vatra Moldoviţei erau mai multe naţionalităţi, dar relaţia dintre oamenii de diferite naţionalităţi şi religii era cât se poate de bună. Nu existau conflicte nici etnice, nici religioase şi poate chiar nici politice. Oamenii, majoritatea, erau muncitori în pădure. Şi alţii erau gospodari acasă, va să zică erau bine înstăriţi. La Moldoviţa erau vreo patru-cinci naţionalităţi: români, ucrainieni, evrei, nemţi, lipoveni, ţigani şi alte naţionalităţi. Religia era ortodoxă, catolică, mozaică şi erau şi nişte protestanţi.
Ocupaţia de bază, a lor, în Moldoviţa, era [de] lucrători în pădure. Ei se chemau ţapinari, adică la fasonat lemne [pe care] apoi, mai departe, le duceau în fabrică. Cât priveşte relaţiile dintre intelectuali, în special, la Moldoviţa erau foarte mulţi intelectuali: medici, stomatologi, şefi de gară, ingineri, învăţători, profesori, preoţi vreo patru-cinci categorii şi alte categorii de intelectuali, pentru că era un centru muncitoresc foarte dezvoltat. [Fabrica de cherestea] era una dintre fabricile din fondul bisericesc, la Moldoviţa, care era în zona respectivă, cotată ca cea mai bună fabrică. De foarte multe ori intelectualii se întâlneau ori la primărie, ori la sediul fabricii şi discutau diferite [lucruri], însă nu erau relaţii din acestea politice; de cele mai multe ori se discuta despre diferite probleme de cultură şi de… eu ştiu, să zic… iar unde erau gospodari, [discutau] despre gospodării.
Eu am fost învăţător la Moldoviţa vreo nouă ani de zile. Din 1936 până în prezent am fost în judeţul Câmpulung, învăţător. Perioada cea mai mare a fost la Moldoviţa. Am mai fost la Breaza, aici, peste munte, unde majoritatea absolută erau ucrainieni, la Frumosu unde erau numai români. Iar la Vatra Moldoviţei o parte erau români şi o parte erau nemţi. Dar relaţiile dintre aceştia erau foarte bune. […]
[La alegerile din 1948] primăria din Moldoviţa avea o sală foarte mare de festivităţi, cu o capacitate de vreo două sute-trei sute de oameni şi cu lojă şi aşa ceva. Şi ăştia de la Blocul… al comuniştilor, cum îi zice, Blocul Democraţiei Polulare, aveau în fiecare săptămână conferinţele, adică adunările. Iar ăştia care erau în opoziţie, de la om la om, pe lângă casă, la rubedenii, făceau propagandă. Rezultatele au fost acelea care se cunosc în toată ţara ca rezultate, peste 90% [pentru comunişti], deşi realitatea a fost alta.
Dar recensământul din 1948?
În 1948, în luna ianuarie, a fost recensământul general în care au fost recenzate casele, pământurile, bunurile – adică animalele şi păsările – şi în acelaţi timp populaţia. Iar atunci, la populaţie, au fost trecute vârsta şi aşa mai departe, naţionalitatea şi religia. La Moldoviţa majoritatea erau deci ucrainieni, dar au declarat că sunt români. […] Rezultatul acestui recensământ: când a fost reforma învăţământului din august 1948, când în centrele în care majoritatea s-au declarat că sunt de altă naţionalitate decât români, s-au înfiinţat şcoli cu predare în limba naţionalităţii respective. La Moldoviţa s-a făcut şcoală cu ore de predare în limba ucraineană. Dar după un an de zile cetăţenii nu au vrut să-şi mai dea copiii la şcoala cu predare în limba ucraineană, până când nu s-au înfiinţat iar secţiile de predare în limba română şi nu s-au desfiinţat cele cu predare în limba ucraineană.
Eu, din cauză că nu cunoşteam limba ucraineană, în 1948 am fost mutat în zona Dornelor. Din iunie ’48 şi până acuma mă găsesc în zona Dornelor, iar din 1953 la Vatra Dornei…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1998]
