Călătorii de plăcere sau de lucru, în ṭară sau străinătate; oameni, locuri, întâmplări… Iată temele serialului nostru din această vară. Citiṭi-l şi veṭi descoperi frumoase locuri de vacanṭă sau zone în care aṭi fost cândva, despre care vorbesc interviurile adunate în 23 de ani în Arhiva de istorie orală.
Inginerul Tudor Constantin în Coreea de Nord
În anii ’30 Tudor Constantin era elev la Olteniṭa. După absolvire a venit la Bucureşti, s-a angajat la Întreprinderea pentru Gaz şi Electricitate devenind un tânăr promiṭător. La începutul lui 1947 Tudor Constantin, deja membru al sindicatului întreprinderii, intra în Partidul Comunist care în acei îşi consolidase locul în fruntea ṭării. Un „dosar bun” de om al clasei muncitoare şi ceva studii de inginerie aveau să-i deschidă căi dintre cele mai luminoase la acea vreme. A ajuns preşedintele sidicatului din întreaga ramură energetică, specialist în domeniul social – retribuṭie şi norme de protecṭie a muncii. „Aveam un cuvânt foarte mare de spus”, mărturisea într-un interviu înregistrat pentru Arhiva de istorie orală cu ani în urmă. Anii ’60 au fost pentru Tudor Constantin cei mai buni din cariera sa. Activitatea sindicală i-a oferit prilejul de a călători în Europa şi Asia, în „schimburi de experienṭă”, cum se numeau la acea vreme călătoriile de lucru, cu nelipsitele lor „picanterii”…
„Povestiṭi vă rog despre vizita din Coreea, din 1962. A fost într-o delegaṭie mai mare?
Atunci am reprezentat, ca să zic aşa, sindicatele pe total din ţară, organizaţiile sindicale din ţară. Era a 15-a aniversare a Coreei, de la eliberare. […] Ne-au primit cu un mare fast, ne-au făcut un program serios. Noi eram interesaţi să cunoaştem şi Coreea în general, Corea de Nord, şi oamenii. Eram interesaţi să cunoaştem şi nivelul lor de dezvoltare tehnică, ne interesa mult. Şi pe ei îi interesa existenţa stării tehnice şi dezvoltării tehnicii româneşti, erau foarte interesaţi să cunoască.
La un moment dat, aveau pe-acolo… le dăruiserăm noi un tractor, să-l copieze, că aşa era între ţările astea socialiste, nu se respecta… erau toţi… se făceau schimburi din astea, fără respectarea legilor internaţionale şi ale licenţei, şi le dădusem şi-un tractor, l-au desfăcut, îi interesa foarte mult domeniul electrotehnicii. Şi ne-au făcut program de am vizitat nişte fabrici de-ale lor, electrotehnice, nişte hidrocentrale. Şi-mi aduc aminte… şi ne interesa toată treaba asta. Domnul Nisipeanu [care era cu mine în delegaṭie] era mai tânăr ca mine cu vreo 7-8 ani. Şi coreencele astea erau din păcate foarte frumoase.
De ce „din păcate„?
Erau frumoase, domnule! Şi foarte serviabile, ştiţi, când ne serveau la masă, cu foarte mare atenţie, ne da o mare atenţie. Şi într-o zi se făcuse programul ca să ne ducem la o hidrocentrală. Nisipeanu, fiind mai tânăr, am văzut că se tot hlizea aşa şi se tot uita la aceste tinere coreence. Şi zic: „Domnule, Nisipeanu…„ – ăsta mă face de ruşine! Îl las aici şi cine ştie ce face cu coreencele astea, şi mă fac de ruşine. Că eram şeful delegaţiei. El zice „mă simt bolnav, mă simt…„, şi zic: „Domnule, nu rămâi aici, mergem să vizităm hidrocentrala„. Şi a mers cu mine, să vizităm hidrocentrala.
Coreenii ăştia erau foarte curioşi. Domnule, când ajungeai la ei, îţi da unul şi chiar doi să se ţină după tine, dar se ţinea după tine, doar că nu te lovea la călcâie când mergeai! Şi în dormitor, seara, când intram, pleca ăla care a stat toată ziua după delegaţia noastră şi pe care-l ştiam, că mergea cu noi, şi venea altul. Dar nu ne lăsau: să nu ştie ei ce am făcut şi dacă am mai ieşit pe uşă? Eram supravegheaţi! Aşa era la coreeni, ştiţi? Motive nu prea aveau, că noi aveam relaţii foarte bune cu ei din punct de vedere economic, politic…
Când vă întorceaţi în ţară făceaţi un raport?
Făceam, făceam un raport!.. Către Comitetul Executiv al Uniunii Generale a Sindicatelor, acolo raportam. Şi ne chema şi raportam; un raport verbal şi un raport scris. Şi în raportul scris scriam de toate, de exemplu, cum am venit cu el din Coreea, că sunt oameni foarte hotărâţi şi ambiţioşi, scriam acolo că au un cult al personalităţii foarte dezvoltat – dezvoltat! -, că în adevăr aşa era. Era chipul… statuie sau un portret din ăsta cât un perete cu Kim Ir-Sen, prin toate locurile pe unde fusesem. Nu era întreprindere în care să te duci şi să nu fie… nu [numai] un bust sau o fotografie, pe unele locuri chiar o statuie din asta, în limite mai… a lui Kim Ir-Sen.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2003]
