Călătorii de plăcere sau de lucru, în ţară sau străinătate; oameni, locuri, întâmplări… Iată temele serialului nostru din această vară. Citiţi-l şi veţi descoperi locuri neaşteptate despre care vorbesc interviurile adunate în 23 de ani în Arhiva de istorie orală.
Pilotul Cornel Ianatos în Danemarca
Cornel a avut neşansa de a fi un copil orfan de la vârsta de un an. Până la anii de şoală l-a crescut bunicul de la Buzău care a pierit şi el, până să-l vadă elev. Luat de rude, copilul a fost adus la Bucureşti unde şi-a continuat viaţa, şi-a făcut studiile ajungând până în amfiteatrele Universităţii unde, la început din curiozitate apoi din entuziasm tot mai mare, a luat lecţii teoretice de aviaţie. În 1950 a urmat cursurile practice pe aerodromul Giuleşti şi cele ale şcolii de piloţi de linie, la Popeşti-Leordeni. 12 ani a fost pilot pe curse externe la Tarom, dar în anul 1964 era redactor la secţia română de la Radio Europa Liberă, la München. O etapă din acest drum şi-a făcut-o în Copenhaga, pe acolo a fost trecerea lui spre lumea liberă…
„Poate că unii şi-or pune întrebarea de ce am plecat din ţară, din moment ce aveam o situaţie materială asigurată şi o libertate de mişcare cvasi nelimitată. Din două motive: atât situaţia materială cât şi libertatea puteau dispărea brusc, de la o zi la alta, în urma unei note informative sau a unei opriri de la zbor din motive medicale, lucru care parţial s-a şi întâmplat de altfel, în 1958, când în urma unei note informative am fost impiedicat să plec în cursă la Stokholm, iar în urma ultimului control medical, din cauza unei blefarite cronice, am primit avizul de zbor doar pe şase luni şi nu pe un an, ca de obicei. În plus, cum nu-mi puteam ţine gura, am spus directorului general al Tarom-ului cam ce gândeam asupra situaţiei politice din acea vreme, iar răspunsul său prompt a venit a doua zi cu poşta: mi se făcea cunoscut că eram concediat din postul de pilot al Tarom-ului. Oricum, nu aveam nici pile şi nici neamuri la Ierusalim; nu-mi pot explica altfel reangajarea mea, două săptămani mai târziu, decât prin faptul că cineva a atras atenţia de altfel simpaticului director al Tarom-ului de atunci, că formarea mea ca pilot a costat bani grei şi, ca atare, nu putea lua o hotarâre atât de uşuratică! Al doilea motiv, cel de boală, l-am amintit.
Văzând cât de subţire era gheaţa pe care mă mişcam, am luat hotărârea ca, cu prima ocazie, să nu mă mai întorc în ţară. Aceasta ocazie s-a ivit cu prilejul unei curse la Copenhaga, pe data de 14-15 ianuarie 1964. Am ajuns în capitala Danemarcei, iar a doua zi m-am prezentat la poliţia aeroportuară, declarând că nu vreau să mă mai întorc în România. Cum exista pericolul de a fi răpit dacă aş fi locuit într-un hotel, poliţia daneză a considerat că cel mai sigur loc era puşcăria. Aşa s-a făcut că, timp de două săptămâni încheiate am fost pensionarul penitenciarului din Copenhaga – nu port din această cauză poliţiei daneze nici o pică, cu toţii purtându-se cu mine extrem de civilizat, ba, două sau trei zile mai târziu când am făcut cunoscut direcţiei închisorii că aş dori să am rufe de corp proaspete şi ceva citrice rugămintea mi-a fost rapid îndeplinită, în cele două pungi imense pe care mi le-a adus paznicul de celulă a doua zi aflându-se mai mult decât sperasem. Tot în închisoare fiind, am rugat să mi se dea posibilitatea de a sta de vorbă cu un membru al Ambasadei Americane la Copenhaga, lucru ce mi-a fost îngăduit. Aşa că, două sau trei zile mai târziu, un funcţionar american mă scotea din închisoare, mă aducea la Hamburg de unde avea să mă preia un alt angajat american, pentru a mă duce la Frankfurt pe Main.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1998]
